A Very Long Engagement (Un long dimanche de fiançailles)

Cand mi-am propus sa vad A Very Long Engagement  (Un long dimanche de fiançailles), cautam un simplu film de dragoste, frumos, cu cateva rasturnari de situatie si cu final fericit. L-am gasit pe IMDB, ca recomandare de film similar cu unul recomandat de catre o buna prietena.

 

Am citit acolo ca este vorba despre o tanara femeie, Mathilde, care desi are toate motivele sa creada ca logodnicul ei (Manech) a murit in razboi, se incapataneaza sa il caute. Un film despre o lunga cautare. Mi-am spus in sinea mea ca e foarte posibil sa fie o actiune plata, incununata doar de crampeie de vis si iubire.

Cu toate astea, posibil datorita faptului ca protagonista este aceeasi ca in Amelie (film pe care, spre rusinea mea, nu l-am vazut, insa cred cu tarie in frumusetea pe care inca n-am descoperit-o)… sau poate gratie plictiselii apasatoare presarata cu dorinta de nepotolit de a gasi ceva nou, m-am uitat la trailer. Moment decisiv prin frumusetea imaginii si intensitatea transmisa. Nimic edificator, dar suficient de coplesitor din punct de vedere estetic pentru a ma convinge sa vizionez filmul.

S-a intamplat in seara asta. Spun pentru a face cat mai credibila impresia pe care am de gand sa o pun “pe masa” mai jos.

M-am trezit in fata unui inceput sumbru, intr-un decor de razboi. Noroi, mizerie sufleteasca, soldati condamnati la moarte de catre proprii camarazi. Astfel de scene au impanzit tot filmul, de la cele mai cunoscute de catre noi toti: transeele, adaposturile, mancarea - scarboasa in lipsa foamei, furtul de cizme de la soldati morti si altele asemenea. Si totusi a fost mai mult de atat. Razboiul a devenit real. Eu insami, crescuta in san de bunastare si lipsa de griji (in afara celor strict intelectuale :) ) am ajuns sa cred ca stiu…inteleg… perfect… ca si cum as fi fost acolo – teroarea razboiului.

Pierderea umanitatii e exprimata in cele mai mici, dar crunte detalii. Iar asta pentru ca nu e ilustrat doar razboiul, ci si o parte din oamenii care au luat parte la acesta, istoriilor lor, persoanele dragi, motivatiile si fricile. Se contureaza contextul personal al fiecaruia in acel cadru dezolant si felul in care cea mai adanca slabiciune a sufletului se transforma inveitabil intr-o rana reala a trupului, rana care de multe ori e letala.

Filmul nu este doar despre razboi, desi impresioneaza prin asta. Cautarea Mathildei m-a condus prin povestiri in rama, frumoase subiecte ce ar putea constitui ele insele cate un film de sine statator.  Fiecare personaj are o istorie, iar fiecare istorie creeaza la randul ei un val coplesitor de emotii.

Peste toate acestea, personajul Mathildei nu ne scuteste niciodata de poverile si rasplata sperantei. Ea este aproape omniprezenta, parca asigurandu-se ca nu uitam faptul ca ea este personajul principal.

Cu alte cuvinte, intr-un stil mai obiectiv, firul povestii nu este deloc unul usor de ghicit, dar cu toate suprizele si sentimentele starnite, se poate spune ca tot e aproape imposibil sa te dezlipesti cu gandul de la povestea principala.

A Very Long Engagement este un film intens, pasional, in feluri in care nu te-ai putea gandi de prima oara. Nu este doar o drama. Nu este doar o poveste de dragoste incapatanata. Este de fapt o expresie a sperantei si a (non)puterii omenesti.

Offtopic: As fi vrut sa mai “puric” acest review, fiind primul din vietisoara mea… dar raman la preferinta de a posta “la cald” impresia :)

Siiiiii… ii multumesc filmului pentru faptul ca m-a determinat sa scriu despre el :D

Deci recomand! Cu multa caldura. Si inchei prin a va dori o viata faina, ca deja ma intind pe langa subiect... dar de! De prea multe ori e prea ademenitor sa NU faci lucrurile ca la carte.

Prima iubire, societate si efecte adverse

Cunoasteti prima iubire? Sigur ati auzit de ea.

Acum, va spun sincer, daca doar ati auzit si nu ati trait, nu va osteniti sa cititi mai departe. N-o sa insemne nimic pentru voi si mai bine va scutiti de  o pierdere de vreme nici macar placut pentru vaz sau minte.

Voi - cei care umblati cu prima iubire de mana – nu cititi nici voi. Nu as vrea sa intelegeti ca totul trece. Fiti incantati si iubiti in continuare. Asta nu e lucru de citit si gandit, ci numa’ de simtit.

Si in sfarsit ajung la voi, cei din urma. Da, da! La voi ma refer – cei care nu mai umblati imbratisati cu prima iubire decat prin gand si prin cateva vise ratacite.

Voiam sa va spun ca am impresia ca am descoperit ceva… nu e de bine, c’est la vie, dar macar ar putea fi util la nivel de personal development, vorba americanului.

Ati observat cumva ca treaba aia minunata cu fluturasi in stomac si planuri pentru o viata intreaga lasa in urma niste sechele de toata frumusetea?

Hai sa incerc sa va explic mai bine, ca se pare ca nu-s o prea buna prietena a cuvintelor in seara asta.

Cand mentionam sechelele nu ma refeream la traume post-despartire. Alea se amelioreaza in timp si se vindeca absolut complet cu o indragosteala noua. Garantez, serios!

Sechelele sunt cicatrici lasate de prima iubire, infectate de norme sociale si standarde personale stabilite pe principii care la baza nu ne apartin.

Simptomatologia e strans legata de cauzele infectiei. Cum apare un factor extern de infectat (anturaj, bani, job s.a.m.d.), cum apar sechelele.

Un pic mai concret de atat: ganditi-va (hai, un mic efort) cum v-ar placea acum foarte mult de Cineva, v-ati intelege extraordinar si deja s-ar contura indragosteala. Fix atunci ati observa ca Cineva nu are job si se complace traind de pe o zi pe alta. Voi, in schimb, nu va inchipuiti viata fara un salariu si-un patron, iar stabilitatea financiara e un scop la care ati aspirat de cand va stiti. Nu-I asa ca va cam desumflati? Se prafuieste entuziasmul si incep sa se vada din ce in ce mai mult defecte ale acelui Cineva.

Asta se numeste o sechela cu agent infectios numit job. E foarte des intalnit virusul in ultimul timp.

Ce naiba face sechela de fapt? Pai:

- va obliga sa ganditi cand fiecare parte a voastra ar dori sa-si asume riscul de a descoperi daca exista sau nu magie

- va impiedica, poate, sa traiti o iubire la fel sau mai incantatoare decat prima

- va rapeste posibilitatea de a va bucura de ceva incontestabil de frumos

Si mai ales…

- va fura sansa de a vedea concret cum ar fi

Revin la factori infectiosi si subliniez faptul ca acestia reprezinta doar principii pe care le-am mostenit fara a vedea variantele sau standarde bagate pe gat. Daca ele sunt fruct copt al gandirii personale, atunci nu se mai numeste infectie ci preferinta personala.

Sechele, sechele, sechele… ce urat suna… nu am vrut sa transmit tristete, cinstit si cu mana pe inimiutza va zic. Am vrut doar sa va indemn sa va tratati.

Mai luati un medicament anti-stari-de-tristete-dubii-si-nelinisti: alegeti-va singuri standardele si principiile. Si faceti asta pe cont propriu si activ. Ceea ce  spun ceilalti e doar ceea ce au invatat ei de la viata.

Ce spun eu sunt doar vorbe.

Se incumeta cineva sa vada daca am dreptate? :)

Degeaba. Intre rationalitate si simtire.

Degeaba ne ascundem si degeaba ne planuim arzator schimbarea.

Ne uitam la altii si ne inchipuim ca vom ajunge ca ei, dar totul e inutil si de multe ori eforturile se apropie de grotesc.

Ne construim modele in viata si ne orientam dupa ceea ce credem ca e ideal.

Dar cand trecem prin toate astea omitem sa ne mai gandim la noi.

Suntem competitivi si nu ne place cand ni se spune ca suntem intr-un fel rau sau cand feedback-ul e negativ.

Din pacate ne acordam mult prea putin timp pentru a ne forma o parere proprie despre ceea ce e important si frumos pentru noi.

Suntem, dar nu ne uitam in oglinda decat ca sa vedem cum aratam.

Ne incapatanam sa intoarcem mereu privirea de la adevarul absolut: suntem toti oameni. 

Frumosi si diferiti.

Tot felul de standarde se incalcesc in jurul nostru, dar cati dintre noi isi dau seama ca sunt doar ate, si nu nisip miscator?

Ne tinem pe noi in loc pentru a ne uita la lume. Nu ne miscam cu tot trupul pentru ca e posibil sa ne inecam.

Pacat ca unii dintre noi viseaza. Iar daca o persoana se vede pe sine intr-un anumit fel, atunci cu siguranta e deja o mica parte din acel fel.

Arar exista cate-un om care include in ecuatie atat visele sale, cat si propria sa persoana, cea reala. Iar acel om este cel care face diferenta… Prin ce?

Prin fericire.

Pentru ca un om cu adevarat fericit e cel care e armonios in simtaminte, trairi, ratiune si gesturi.

Le-am pus in ordinea asta intentionat, iar asta e ultimul lucru pe care vreau sa-l spun in aceasta privinta.

Intai ar trebui sa simti, pentru ca ceea ce este in sufletul tau e irevocabil. Abia apoi, cand ai o baza reala a ta… o harta a emotiilor tale… abia apoi, zic eu, ca ar trebui sa te incumeti sa explorezi orasul ala numit “ganduri”. Abia atunci, zic eu, ai putea fi in stare sa te lupti cu zgaibele agresive ale rationalitatii. Si doar dupa toate astea, gesturile tale ar putea avea un sens real. Sensul tau.

De ce graiesc la plural? Pentru ca intr-un final, frumosi si diferiti formam impreuna tot o apa si-un pamant.

Gara mea, by absenceofone

Sunt o gara de ganduri. Atatea vin si pleaca, la ore fixe. Cateodata cu intarzieri mari. Altadata mai devreme, ceea ce e contra naturii. Dar bine. De cele mai multe ori cand trebuie, la ora exacta. Ora exacta. Momentul oportun. Vin si pleaca. Se joaca cu mine si cu locul meu, cu gara mea. Lasa un spatiu gol sau umplu un spatiu.

Pot sa zic ca-mi iubesc gara? Da. E gara mea si-o iubesc. Pe langa alte zeci de lucruri. E a mea. Nu e vorba de posesivitate. Stiu ca doar eu o cunosc. Nimeni altcineva. Desi o descriu in cuvinte si o expun in cele mai incarcate cai.

Nimeni nu-ti va cunoaste vreodata  gara. Pentru ca e doar a ta. 

*** publicat de absenceofone ***