“Sunt doar doua feluri de persoane:
cele care isi doresc mai mult, mereu si cele care se bucura de ceea ce au.”, se
gandea in timp ce facea un slalom automatizat printre lumea grabita de pe
trotuar.
Daca ar fi stiut unde sa
mearga, atunci probabil ca mintea sa nu ar mai fi umblat prin mlastini
periculoase ale gasirii unui sens. Stia ca are variante. Ar fi putut sa sune pe
cineva sau sa se duca acasa. Ar fi putut chiar sa se duca intr-un bar si sa-i spuna
unui necunoscut ca de fapt se stiu de mult timp. Dar nehotararea e o boala grea
care te inghite putin cate putin, pana cand din tine ramane doar umbra unor
preferinte.
In jur tot felul de
regrete se invarteau ametitor intr-o miscare browniana. Ar fi putut sa faca
atat de multe, dar niciodata nu a reusit. Se scurse inca un pic pe asfaltul murdar
si mai puse o foaie in dosarul cu nemultumiri. Stransese ceva documentatie. Stia
prea bine unde greseste si unde ar putea schimba ceva. Avea o harta exacta a sa
si a lumii inconjuratoare.
In dreapta sa se tara greoi apa verde si plina de mazga a unui rau ce ar fi
putut fi frumos. Se simtea precum apa aia la care oricui i-ar fi fost greu s-o
priveasca mai mult de o secunda. Cu fiecare pas aduna furie. De ce nu a putut? Oare
nu si-a dorit destul de mult? De ce slabiciunea i-a fost brand in fata atator persoane?
Poate ca pur si simplu s-a supraevaluat. Poate ca e normal sa ii fie scarba de
sine, ca rezultat a ceea ce a crezut ca e si ceea ce a facut cu viata sa pana
in momentul de fata.
Aproape ca rosti cu voce
tare: “Ah, si daca totul ar fi atat de simplu. Daca as putea doar sa cred ca
sunt o persoana oribila, intr-o lume gretoasa, atunci poate as avea sansa de a invata sa traiesc asa”.
Insa gandurile hartuiau cu nesimtire acea fiinta de langa raul putred. Isi dadea
seama ca nu are motive sa se simta asa. Ca viata e frumoasa si trebuie traita. Raul
acela de langa el a fost candva curat si cu siguranta va fi asa din nou, candva.
Lipsa de recunostinta, nemultumire, slabiciune. Nimic - dar absolut nimic - nu
era batut in cuie.
Obosi, iar un murmur putin
deranjant ocupa locul gandurilor chinuitoare. Merse mult asa, cu privirea la
asfaltul murdar, fara sa indrazneasca, fara sa isi doreasca sa priveasca mazga
verde a raului ce odata a fost frumos. A lasat dare de furie in urma sa. Doar o
pata in plus pe trotuar.
Cand a ajuns, nu mai avea
nimic. Nici furie, nici ganduri. Mai fusese aici. De multe, multe ori. Isi amintea
perfect cum isi carase de atatea ori membrele grele din acel punct pana acasa,
in patul sau. Somn. “Somnul rezolva multe.”. Adevarul e ca un somn bun sterge
multe. Te trezesti un alt om, constiinta se simte bine dupa o pauza.
Aici… aici. Fix in locul
asta visase ca invata sa zboare pe muzica de Pink Floyd, langa o prezenta care,
asa cum o privea acum, fusese cel mai bun medicament impotriva propriilor sale
abcese mentale.
Dandu-si seama ce pierduse,
simti cum sangele incepe sa-i pulseze violent in cap. O forta din sinea sa
era gata sa izbucneasca. Dar nu se intampla nimic. Statea fara sa se miste,
gata sa explodeze. Scoase tremurand dosarul si-l arunca in apa curata si mare
din fata sa. Foile se imprastiau, cerneala se intindea, iar toate acele cuvinte
mureau. Harta sa se dizolva si nu-i parea rau.
Incepu sa scape de haine. O
ultima baie ar trebui sa fie comfortabila, Ce bine ca nu stia sa inoate. Asa totul
era simplu.
Pe cand isi aprindea o
ultima tigara, a auzit pasi. O prezenta usor trista isi facu aparitia si ceru
un foc. Poate ca planul ar fi fost indeplinit, daca acea persoana n-ar fi
zambit cand a intrebat “Esti ok?”.
Doar ca acel zambet si
gustul atentiei primite gratuit a schimbat totul. Totul a generat un zambet si
o nedumerire dulceaga a celui care tocmai isi aprinse prima tigara dupa aceea
care ar fi trebuit sa fie ultima.
Pe masura ce prezenta usor
trista se indeparta cu pasi molcomi, fumul iesea impletit cu arome de speranta din
plamanii persoanei care voia sa-si incheie viata intr-o apa curata, in locul in
care visase ca o sa invete sa zboare, pe muzica de Pink Floyd, langa acel
medicament perfect pentru abcesele propriului sine.
“Hunger hurts,
but starving works, when it costs too much to love”, fredona punand
capul pe perna, in patul sau, pregatindu-se sa-si odihneasca constiinta
*** Speranta e e doar un drog de care suntem cu totii dependenti. Daca nu ne luam doza, intram in sevraj. Ne descompunem si ne schimonosim in fata celor mai simple lucruri. Iar cand nu avem speranta, ne multumim cu orice ii seamana. Precum alcoolicii care beau parfum in loc de vodka.***
