Habar n-am cine ne-a mintit pe noi ca viata pe pamantul asta are potentialul de a fi frumoasa.
Nu-mi dau seama cand, cum si de ce am ajuns sa credem ca ni se cuvin o groaza de chestii, de la painea de zi cu zi pana la tricouri de la pull’n’bear si un acoperis deasupra capului.
E adevarat ca fiecare dintre noi a fost intoxicat in vremuri de frageda pruncie cu tot felul de basme si happy-end-uri, dar totusi – sa fim seriosi! Una e literatura – poza unei minti frumoase si alta e realitatea – colaj al gandurilor si faptelor noastre, ale tuturor.
In plus, daca ne permitem un moment de rationalitate in fata povestilor frumoase o sa realizam ca ele descriu o perioada, un moment, ca frumoasa nu e povestea, ci ca frumoasa e Cosanzeana. Atragator e curajul Fat-Frumosului si coplesitoare atentia si curajul prietenilor protagonistilor. Nu lumea aia in care traiesc ei. Nu aia e fascinanta. Aia e relativ normala. Mai dramatica decat a noastra, cea reala, insa la fel de “colorata” de pete negre.
Iar aia cu “au trait fericiti pana la adanci batraneti” o putem crede, dar as vrea sa subliniez diferenta dintre “fericiti” si “linistiti”. De unde stim noi ca nu s-au mai luptat cu zmei si vrajitoare?
In fine, lasam basmele la o parte. Ne intoarcem la ceea ce ne inconjoara.
Lumea asta in care traim e cam urata. Si dezamagitoare. Plina de clisee. Sufocata de superficialitate. Cu valori gresite. Cu neuroni solitari.
Nu o sa gasim niciodata multumire si fericire doar uitandu-ne in jur atat timp cat avem curajul de a privi intreg tabloul.
E adevarat ca avem dreptul sa ne alegem ce privim si ce nu. Problema e ca daca nu ne place poza, nu putem sa dam next de prea multe ori. “Tehnologia existentiala” nu ne prea ajuta.
Oricat am incerca sa ne uitam doar la lucruri frumoase, tot felul de monstruleti ni se arata cand ne e lumea mai draga.
Nici discernamantul nu ne ajuta foarte mult. Ne plac totusi lucrurile astea create de om doar pentru a se chinui pe sine. Ne place sa ne imbracam frumos ca sa fim remarcati. Ne place sa ne chinuim pentru bani, ca doar ei conteaza in ochii celorlalti, a majoritatii. Nu reusesc sa-mi dau seama daca am fost destul de explicita… voiam sa spun ca e inevitabil sa nu devenim macar un pic, la un moment dat sclavi ai lucrurilor care nu inseamna de fapt nimic, dar care ne creeaza iluzia unor sentimente de apreciere, de apartenenta, de iubire etc.
Desi par a critica, nu fac asta. E normal si e bine sa ne aliniem la lumea asta. E bine sa vedem, sa traim, sa cunoastem. Dar atat.
Cineva imi spunea ca prin lumea asta trebuie sa treci, dar sa nu o lasi sa te fure.
Mi-ar placea sa nu se lase nimeni furat… si sa nu uite nimeni ca nu viata e frumoasa, ci unii oameni sunt frumosi, unele momente – magice si unele locuri – transcedentale.
La astea din urma putem spera.
La o viata – nu aici, nu acum.
