nu mai sunt, by absenceofone

M-am trezit intr-o dimineata de noiembrie si nu m-am mai gasit. M-am cautat in toata camera dar nu eram. Pasii mi-au purtat picioarele reci in bucatarie. Dar nici acolo nu eram. Doar pisica pe un scaun, se incalzea la aragazul pe care fierbea cafeaua. M-am inapoiat. Sa gasesc o oglinda, sa ma vad, poate totusi mai sunt eu.

Pe hol simt o umbra masiva care ma urmareste. Pentru moment nu ma pot ocupa de-o umbra. Eu ma caut, nu am timp.

Ma opresc la baie dar mi-e teama de oglinda ca de-un drac infierbantat si dur. Nu pot sa cred ca mi-e teama de-o oglinda. Prietena zilnica care-mi spune mereu cate de bine arat, ce chip luminat am, cat de tanara sunt (inca). Astazi imi este teama de ea ca de moarte. De fapt comparatia este prosteasca; teama de moarte m-a parasit acum o vreme.

Strang din dinti si ma arunc in gol. Deschid demna usa alba de la baie. O alta pisica-mi zbugheste printre picioare. Saraca de ea, am uitat-o inchisa aseara. Intru ca sa ma gasesc.

Dar nu sunt. Ma uit in oglinda si nu’s eu. E doar o fata mirata-i de propria-i prezenta. Pe chip i se citeste o resemnare constanta si-o lacrima sta sa-i cada din ochiul stang. Nu mai e nimic ca inainte. Conflictul interior ce-o macina i-a aplicat o masca de cinism si detasare fata de toate bucuriille vietii, mai mari sau medii. Credinta-i atat de mica si insipida incat trebuie s-o cauti cu lupa in sufletul-i. Ma deprima si plec. Inchid usa dupa mine pentru ca asa e frumos (sa inchizi usa).

In continuare ma caut. Nu renunt asa usor la obiectivu-mi clar ce ma strange. Ma reintorc in camera in speranta ca m-am intors. Nimic. Acelasi spatiu lunatic. Soarele e acuma deja sus pe cer. Blocurile proaspat colorate emana o stare inoportuna de veselie casnica.

Ceva s-a intamplat. Eu nu mai sunt. Dar nici tu. Nu pot sa te sun, pentru ca nu-mi mai raspunzi zilele astea. Nu mai are cine sa-mi raspunda la “tata”. Nici carnetul de student nu mai este pe birou. Hartiile pe care-mi stau scrise cursurile sunt in pod. Sau la subsol.  Hainele colorate le-am dat la copii. Sarutarile tale altor fete. Momentan ei. Vocea ta ma face din ce in ce mai rar sa rad. Berea am lasat-o pe masa, s-a si incalzit. Placerile perverse si obiceiurile sexuale s-au transformat in filmele erotice ale strainilor din piata. Trenurile ce-au plecat au luat cu ele toate bagajele frumos facute. Tigarile au ars toate de mana unui sportiv imbracat in mov. Nici el nu stie ce-a facut. Vinul s-a transformat in apa.

Ma asez incetinel pe marginea patului. Sub pat, nimic. Doar monstrii si praf. Linistea dezolanta ma inconjoara ca o patura de iarna. Chiar si gandurile mi-au tacut. Macar respiratia nu m-a parasit. Asta era! Continui sa respir adanc si sa privesc cerul. Aici nu mai e nimic. Trebuie sa plec, sa ma misc. Corpul e facut sa te poarte.

Si al meu ma poarta catre usa. O deschid si-o inchid la loc. Trec prin acelasi hol anost pe care l-am parcurs si mai devreme. Neschimbat si straniu. Imi iau la revedere de la el si de la casa. Nicio prezenta nu ma tine in loc. Ma opresc in holul de la intrare si ma uit in oglinda de aici. Aceeasi fata mirata. Ii arunc o ultima privire serioasa. Ii intorc spatele si plec. Inchizand usa, ca de obicei.

unique obsession

i only stick with you 
because there are no others

i press my nails, covered in glue, to the thin, watery lines which embrace your body as the sun is drowning in the eye of a lake.

the glue never dries and you're never going anywhere. but you surely move a lot, making it impossible for me to test the likelihood of my craving.

as i hope for the liquid to petrify and take me forever to the land where we shouldn't be apart, the night cedes once more, and the alarm clock is ringing shameless. the first cigarette of the day is staring with contempt straight into my eyes. my fingers hurt and near some petty stains, my bedsheet seems to have been shred by ten little angry rats.

and it's gone. the night, your imperfections, the lust with anger clothing, my anguish and my struggle crushed underneath your smile... it's just me and the restless caffeine trying to send into exile the lingering alcohol in my blood.

i'm good. and i'm probably wrong.

but i'm getting better as the clock ticks away those 20 minutes in the morning that help me understand that i'm still human.

actually, i'm quite well. i've got things to do. i do remember that a shower seemed appealing at a certain moment and my blue dress should hide all the mistakes my body made while growing up.

i step into the bathtub. as the water pours on me, i glance at the perfumed liquid that creeps between my fingers, alike your extension that slinked away from my skin and ended up drying on my bedsheets... alike a part of you - slipping vaguely from my reach.

but i'm fine in a way only you could understand. you're fine. one day we'll stop peeking at each other behind doors. we'll find out there is no use.

there is no "somebody", that's what your hands whispered to me before i fell asleep.

there is none. there's only one. there's no other one.

i gaze at my wrapped body in the hallway mirror and i visualize the rapture my blue dress hides underneath it's fabric.

"only you could see it too" - i say to myself as i insert the car key into the ignition, remembering more than it's proper about last night.

as the engine runs getting me closer to my dull responsabilities, lustful detailes stubbornly tangle my thoughts.

before i know it, the shades of grey converge into the deepest black.

i think... i would like to meet another one. i'd like to do that while trying to glue my hands to your slippery skin again... and again... and...

Gramajoara, by absenceofone

Nu. Nu din nou. Nu te-ai pisat inca o data pe mine. Alta gramajoara alaturi de celelalte. Si uite asa se construiste un camp plin cu gramajoare de cartite. Cartite care sapa si sapa si tot sapa pana nu dau de apa. Se mai poticnesc si ele din cand in cand, dar sapa in mod constant.

Doamne, cat as scrie acuma sa dau tot afara de mine. De ce nu putem sa vomitam cand vrem? Societatea nu-ti permite asta si-ti condamna gestul ca pe ceva nedorit, inoportun. Iar eu as vrea sa ma spal, sa dau toata mizeria jos si afara, prelingandu-se pe trupu-mi tanar. Un roman-fluviu as scrie. Ca la bac. Cu mii de ganduri si dorinte neimplinite amestecate cu liste infinite fara rost.

Cuvintele se incalcesc in mine si nu ma lasa sa ma exprim verbal. Ma strang tare ca intr-o plasa de paienjeni. Si daca vorbesc, tu nu-mi zici sa tac. Ma faci sa tac. Atat de trista aceasta risipa de energie si de pierdere de vlaga si de zambet...

Mie inainte imi placeau zambetele si soarele. Ma bucuram cand vedeam copiii pe strada. Si zambeam la copii. Se pare ca toate muierile fac asemenea. Deci nu-mi pot afirma unicitatea in fata nimanui. Sunt doar o EA. Dar inainte zambeam si asta ma nedumereste pe mine. Unde-mi este zambetul si toate culorile din jurul meu pe care odata le percepeam? Sunt colorblind, asa cum zice cantecul. Tu, pune de-o cafea si fa-mi un ou tare, tare, imi este de ajuns. Sunt satula.

Incearca tu sa scrii cand ti-e inima plina. Vrei doar sa te zbenghui si sa fii acolo. Halal mersul pe dealuri. Urci si cobori, apoi iara urci si cobori. Si mai si vrei sa pleci intre timp. Nimeni nu-mi va putea stinge setea de plecat, de “du-ma acolo”, “hai cu mine”, te rog, ma sting, hai sa plecam impreuna. Si tu si ea. Si noi si ei. Hai cu totii departe. Sa o luam de la capat. Si cu timpul si cu locul.

Sa fie o gradina verde si-un leagan de copil intr-o curte de munte departe in tara. Si eu la varsta in care imi permiteam sa nu port sutien si sa ma afisez la bustul gol pe plaja. Refa-mi siguranta aia, solidifica-mi increderea in lume si-n mine. Nu-mi sterge lacrima ce-mi umezeste obrazul si camesa, la un moment dat n-o s-o mai am nici pe aia. Nici stransul din dinti si pumnul strans. Nimic.

zambet pitic, by absenceofone

De fapt nu am chef sa scriu. De ce sa stii tu ce-I in mine? In inima-mi ciuruita, in sufletul esuat si-n mintea ravasita.

Linistea ma invaluie ca si intunericul stradal. O liniste stupida si inoportuna s-a asternut usor, usor. Iar in partea dreapta a buzelor mi-a aparut un zambet mic cat un pitic. Ce face piticul? Se intreaba multi.

Piticul. Ce ai tu, omule? Zambetul se fastacii. Eu nu’s om. Eh, dar cum nu. Eu te cunosc pe tine.

Eu cred ca nimeni nu ma cunoaste pe mine. Toti cred ca ma stiu, ca-mi sunt aproape, dar nu este asa. Eu nu’s om. Piticul rase-n barba deasa.

Esti un aiurit si-un naiv. Nu te mai uita atat de mult pe cer.  Pasarile zboara. E in firea lucrurilor. Natural ca si padurea. Zambetul se schimonosi.

Esti un impertinent! Cum iti permiti sa faci asemenea afirmatii fara sa cunosti miezul situatiei? 

Fara sa stii nimic despre mine? Piticul se indrepta.

Te-ai nascut copil si copil vei sfarsi. Vei muri intr-o baie incipienta de culori. Te vei forta sa intelegi o sumedenie de lucruri, dar vei sfarsi la fel de nestiutor ca la inceputul inceputurilor. 

Trebuie sa lasi apa sa curga. Zambetul se intrista.

Tu chiar nu stii nimic.

Nu am afirmat niciodata ca stiu.

Atunci de ce ai venit aici cu lectii la mine? Nu mie trebuie sa mi le predai. Du-te in lumea larga, pe carari si drumuri si vapoare. Si te rog sa bati la alte usi. Piticul isi sterse zambetul.

O sa plec.

Pleaca! Pleaca si tu ca ceilalti oameni.

Acum o sa plec. E o simpla chestiune de timp. Zambetul intreba.

Dar de ce ai venit?

Din cauza unui om. Sau datorita. Tu alegi. Esti liber. 

alt vis, by absenceofone

Am visat cum iti spuneam ca te iubesc. Eram intr-o cafenea, priveam pe fereastra inalta. Multimea linistita se dispara pe strazile centrului vechi, care incotro, spre o refulare sau o cautare. Era cald la noi. Si bine. Strazile musteau de aglomeratia picioarelor in cautare. Privirea jos. Fusta mea neagra si blugii tai. Privirea sus. Golul si preaplinul din ochii tai. Langa noi trei cupluri. Unii imbracati in verde. 
Ea ii cauta insetata privirea si parca o aud spunandu-i cu un entuziasm venit din copilarie: “Maine plecam la munte. Stii, nu? O sa mergem acolo unde iti place tie.” El cu gandul departe, la anii cand nu avea griji si totul se invartea in jurul prospetimii sufletului sau. Un zambet trist care mi-a dat fiori. Pentru ca stiu si simt. 
Alti ei. Sau poate alti noi? El ii atinge usor mana miscatoare, ce nu vrea sa stea locului. Din prea plin se nasc monstrii si cavitati. Tu nu vrei sa cazi in groapa mea, nu-I asa, iubire? Ea, cu o privire vie, atat de vie, ochii-i se misca nevrotic. De ce nu stai aici cu mine? “Eu as vrea sa plec departe. Nu stiu, nu-mi mai place aici. Nu vezi si tu cate s-au schimbat in centrul asta vechi. Cand eram eu mai mica era mai colorat. Eu vreau sa plec.”
Tu ce-ai zice daca ti-as zice ca te iubesc? Nu pot s-o las balta. Nu. Soarele ne mai ademenste pret de inca jumatate de ceas. Si eu as pleca. Dar asa as sta aici cu tine. Mana ta nu e rece si privirea ta e goala. Chipul tau vazut intr-o seara de primavara intr-un bar nesatul de oameni insetati. 
Ce rost are?
“Te iubesc”. Nu se mai intampla nimic. Ma pierd in golul tau. 

***publicat de absenceofone***

Falsele relatii & egoismul

Cea mai grea povara a sufletului e sa ofere din nou libertatea celui ce ar putea fi.


......................


In ultimul timp, mi-a fost dat "privilegiul" de a observa in jurul meu tot felul de relatii dezechilibrate. De la parteneriate, la "noi ne iubim", la friends with benefits si pana la "este al meu/a mea!", majoritatea presupuneau ca una dintre partile implicate sa tina cu dintii de respectiva persoana. Nimic rau pana aici - si asa ar fi si ramas - daca acea parte incapatanata n-ar fi recunoscut la un moment dat lipsa de interes fata de cel pe care il tine langa sine.


Fix in acest moment a intervenit nedumerirea mea: pai cum? esti cu X, dar tu iti doresti altceva? Nu prea iti place de X si observi ca nu va prea intelegeti, dar preferi sa il tii acolo... pentru ca asa vrei tu?


Atat direct, cat si indirect, raspunsul la nedumerirea mea a fost: "Da. Nu e X pentru mine, dar decat sa raman din nou singur/singura...". Sau, o alta varianta: "Mneah, nu e pentru mine, dar daca X a vrut o relatie, atunci am zis <<Hai sa-ncerc!>>. Intre timp, ia uite-l/o pe Y de-acolo - nu-i asa ca e dragut/a?".


Binenteles, tin sa mentionez ca, in fiecare dintre acele situatii, X este implicat emotional, sau macar crede cu tarie asta :)


Din seria asta de experiente imi vine destul de usor sa deduc ca sentimentul de a fi singur (a se citi "necuplat") este unul dintre cei mai mari monstri de sub patul adultilor.


Cand iubesti (cu adevarat) e simplu: ceea ce iti doresti mai presus de fiinta ta e fericirea celuilalt. Nu exista loc de egoism. A iubi hraneste orice nevoie, chiar si pe cele ce deriva din egocentrism.


Dar daca nu iubesti, atunci cum poti pune la loc de cinste bunastarea aceluia de langa tine? Cum ar fi posibil sa-ti calci in picioare placerea si confortul unui sprijin?


Chiar daca sprijinul nu este unul real, adevarul este ca acel X de langa tine, precum si problemele infruntate impreuna iti dau senzatia ca ai sansa la iubire, la cuplu sau macar la a nu fi singur. Cu alte cuvinte, prezenta lui X, pentru care nu simti nimic, devine punct de sprijin psihologic, anulandu-ti sau diminuandu-ti temeri precum "Dar daca voi ramane singur/a? Daca este ceva in neregula cu mine? etc."


Deci tu il ai pe X langa tine, dar te gandesti doar la persoana ta. Nu prea iti trece prin cap ca ii rapesti, poate, o sansa de a intelege ca tu nu esti "the one". Sau sansa de a intalni pe altcineva. Sau "etc si-asa mai departe" - recunoaste - te gandesti la tine si la sansele tale, la stare ta. La tine.


Boala grea egoismul. La fel ca oftica si invidia: iti macina partile vitale fara ca tu sa-ti dai seama.


Frica de a fi singur depaseste credinta ca ai putea intalni pe "cineva".


Asa se fac copiii - din frica si rationalitate - teama de a oferi ceva in detrimentul sinelui. Dar oare gestul in sine, cel de a te hrani cu simpla  posibilitate de a fi a celuilalt... nu este, cumva, tot in detrimentul celui ce alege sa procedeze astfel?


Falsul sprijin/punct de reper pe care il castigi dintr-o astfel de relatie in care nu esti implicat emotional, dar alegi s-o tii acolo, nu face decat sa te departeze de realitate. Iar la final, daca nu-ti vei intalni "cineva-ul", tot singur/a te vei simti.


Deci de ce te-ai minti pe tine insuti ca X iti aduce alinare?


......................


In loc de concluzie la cele observate, revin la o veche idee de-a mea: nu este altruismul acel egoism pe care ni-l dorim toti, de fapt?

Greutatea unei boli

Sunt bolnav si ma sfarsesc pe zi ce trece.


Traiesc in agonie, asteptand o moarte in singuratate absoluta, asa cum am invatat de la mama ca e.


Ma dor oasele si pielea. 


Adeseori mi se pare ca vad culori. Le gust si le inspir pana cand le transform in zeii mei. 


Dobandesc o credinta, iar totul pare sa aiba sens. Dar noaptea se termina, iar dis-de-dimineata imi primesc injectia de nuante gri.


Nu ma vindec niciodata. Doar am impresia ca traiesc mai frumos.


Realitatea n-are mila... Se joaca cu mine de-a v-ati ascunselea, impunandu-mi provocari carora nu le pot face fata.


Si mor, si ma doare...


Dar am un drog. Un acel ceva ce ma face sa cred ca e important sa simt durere pe drumul meu final.


Si mananc, respir si reproduc judecatile mele de valoare in scris. Le imbratisez si mi le fac prietene.


Toate astea doar pentru un moment in care sa pot uita. 


Sa ignor acel motiv pentru care ma sfarsesc sfasietor si fara sens.

Sursa revelatiilor

Gandurile noastre cele mai de pret survin din pricina celor mai diverse trairi. Poate unii sunt treziti la viata de ceea ce ei percep ca trauma sau tragedie. In acelasi timp, altii pot sa-si gaseasca butonul principal apasat datorita unor trairi simpliste, dar ades repetate.


In orice caz, revelatiile intervin la capete de drum, atunci cand perspectiva deja asumata devine insuficienta.


Asadar, revin la ideea dee baza: omul e dispus evolutiei personale doar prin atingerea unor limite proprii. De asemenea, atingerea unei granite in gandire presupune de cele mai multe ori suferinta. Durerea provine din insuficienta credintelor pe care omul si le-a asumat pana la momentul respectiv.




 

penitenta

Sentinta i-a fost data: o casa cu pereti de paianta si un ceas mare ce-a nascut secunde, minute, ore, ani.


A fost condamnat sa traiasca asa o viata intreaga, obligat fiind inca din nascare sa-si ingrijeasca odaia.


In prima secunda respirata, trei forme zburatoare cu aroma de vanilie i-au inserat in golul mintii iubirea, setea de cunoastere si un pacat.


Astfel, copilul din casa depaianta a inceput sa-si tencuiasca pereetii pe fondul ritmat al ceasului de perete. in cativa ani, casa a capatat culori vii, imbatatoare, iar ferestrele au fost imbogatite cu statuile unor lei facuti din lut.


Dar a vizitat si alte case. Timpul in care a descoperit cat de bine se poate simti in cele mai darapanate dintre ele, a sters valoarea tencuielii in care investise atata timp. Singurul sau bun de valoare au ramas bibelourile prafuite dintre carti.


Casa a inceput sa se surpe, iar ticaitul a devenit mai strident. Vizitele de care s-a bucurat, precum si acelea cu care s-a iubit sub cerul liber l-au facut sa inteleaga nu doar inutilitatea acoperisului, ci si povara sa.


Acum nu face decat sa stea in casa, cu nasul printre bibelouri si mintea intre carti, asteptand ca ceasul sa taca, iar peretii sa devina una cu pamantul, lasandu-l pe el sa admire cerul instelat.

Tocuri de otel

Piatra e in ochii mei, iar otelul din tocurile mele iti atrage privirea precum un Mos Craciun pierdut vara prin multime.


Tu, sclav al trupului tau, iti lasi gardianul sa te imbie cu miros de libertate. Dar ce stii, suflet mic, cand tot ce-ti amintesti e lumea carnii tale?


Te vad cum stai la panda , pregatit sa alergi impreuna cu mine, atunci cand ma voi hotari sa plec. Habar n-ai ca nu ai reusi decat sa te impleticesti printre picioarele mele. Iar in timp ce te vei tari incercand sa-mi saruti pulpa piciorului, pielea iti va ffi capsata de astfalt prin apasarea tocurilor mele.


Asta vrei? Sa fii covor? Sa te contopesti cu cimentul gri sub apasarea pasilor celor ce bantuie Pamatul?


Esti prost.


Mangaierea scanteilor sin ochii mei iti brazdeaza obrazul, iar tu esti fericit ca simti. Trupul tau creste dupa fiecare lovitura si cumva ai senzatia ca asta e raspunsul.


Minciuna zace-n carnea mea - un produs abominabil al unui infern numit realitate - si tu, fraiere, te-mbeti cu privelistea. Ai zice ca bei libertate.


Stai cu inima in mana, pregatit sa o jertfesti pe altarul pe care mi l-ai construit.


***


Vine momentul si-ti azvarli inima in focul viu, dar ea se intoarce la tine. Preocupat sa-mi saruti pulpa, n-ai vazut firul cu care gardianul tau  ti-a legat inima de creier.


Mintea e un paznic bun al produsului abominabil din infernul pe care-l numim "realitate".

O pensula perfecta

Imbraci frumos cadavrul stergand timid sangele de pe trupul sau. Inca nu esti complet hotarat daca acele dare rosii-reci contribuie cu ceva la idealul tau.


Cureti in jur bucatile de carne si fasiile textile. Tii in mana un cutit si constientizezi ca mana itti apartine.


Ce gest, ce om, ce idee!... Cine-ar fi putut crede pana atunci ca singura pensula pentru un tablou perfect n-are peri de animal, ci tais lucios?


Ai pe chip un zambet - un coltputin urcat al buzelor, contrabalansat de o mica intredeschidere.


Nimeni nu a vazut nimic, iar tu deja esti beat cu intrebarile retorice pe care criticii si le vor pune, dar nu vor indrazni sa le rosteasca.


Ai reusit. Acum durerea a imbracat o forma mirobolanta. Nimic nu mai e doar al tau. Te simti liber. Esti liber.


Stai gol in oglinda si privesti imaginea perfecta - artistul implinit langa opera transcedentala.


Recapitulezi in minte toate cele prin care ai trecut pana sa ajungi aici, in aceasta camera fara ferestre, pictata cu igrasie. Privesti becul chior din tavan si un zvacnet pornit din plamani se transforma intr-un zgomot sinistru. Ai vrut sa razi, dar te doare. Te ridici si te prabusesti intr-o clipire in care apuci sa zaresti in oglinda un alt trup pictat cu singura pensula capabila de un tablou perfect.

Binele din linistea suprema

"Sa fii buna!", mi-a zis, iar apoi a inceput sa se zbata in niste spasme isterice. Din gura ii curgea un lichid alb ca spuma marii. Bratele si picioarele ii sareau intr-un ritm nepriceput, in directii diferite, de parca ar fi dansat ceva abstract. Nu mai era el, iar eu asteptam doar sa se termine. Acum nu mai era nicio sansa. Se incapatanase intr-un fel sa si le consume pe toate.

Nu simteam nimic, nu gandeam nimic. Ma sincronizasem, cumva, cu acele convulsii, adaugandu-le ritm prin repetitia "Sa fii buna!", "Sa fii buna!", "Sa fii buna!", "Sa fii...". Am trait o viata acolo. Am pendulat atat timp intre bine si rau... M-am ratacit in paradoxul fapta-gand pana m-am epuizat.

Am obosit. Se terminase totul. Acum era bun. Se lepadase de trupul care-l tinuse incatusat aproape 50 de ani.

Imi placea asa. Nu imi parea rau deloc. Linistea suprema parea atat de dulce incat as fi gustat pe loc din ea. Dar nu am facut asta. M-am tratat zi de zi cu nelinistea de a nu fi, cumva, rea.

***

Iar acum, de ziua mea, am de gand sa fiu buna. Ai mei 50 de ani se sfarsesc acum, aici, fara spasme diavolesti si sfaturi.

Sunt singura, dar sunt numai buna de gustat din linistea suprema.

Catharsis cu cioburi mutante

  Durerea se sparge în mii de bucăți. Fragmentele sticloase dezvoltă colțuri tridimensionale. Târâtoarele se descompun lăsând în urmă dâre de carne, în goana după hrană. Epiderma lor se crapă în contopirea scurtă cu cioburile mutante ale durerii ce nu le-a aparținut niciodată. 
  
 Asfaltul gri se-ntinde cât vezi cu ochii. Cerul portocaliu îl îmbracă în irizări plăcute. 
  
 Nimeni nu se întreabă dacă vezi cu adevărat totul târându-te la apus. 
  
 Sfârșitul domnește peste tărâm, precum un nebun rămas singur pe-o tablă de șah. 
  

 Linii trasate cu rigla împart totul în parcele atent măsurate. 
  
 Dar cioburile... cioburile n-au granițe și migrează nonșalant de pe-un teritoriu pe altul, împinse de membrele celor ce-au evitat să se rănească. 
  
 O târâtoare staționează la marginea bucății sale de asfalt, ascunzând linia continuă cu lichidul rănilor sale. 
  
 O altă târâtoare paralizată încă de la începuturi întâlnește privirea intrusului de pe teritoriul său. Blesteme cumplite se propagă în aerul umed atunci când hoțul se lipește de cea ce nu a învățat niciodată să se miște.  
  
 Contopirea celor două ființe prin apropierea bruscă și fără de precedent le face să sângereze abundent. Lichidul gros ce se scurge din ele, acel cocktail pe care nu-l mai văzuseră vreodată, se-ntinde fără reproș peste liniile trasate demult cu rigla. 
  
 Parcelele se dizolvă într-un abur ce anihilează blestemele aruncate-n văzduhul portocaliu. 
  
 Întunericul se lasă greu peste ținutul celor apropiați de Pământ. 
  
 În beznă caldă, două ființe abjecte se târăsc la unison peste ceea ce cândva reprezenta o limită. 
  
 Un intrus mai nebun decât cel de pe tabla de șah trăiește frenezia târâtoarei care a descoperit că se poate mișca. 
  
 Lichidele se-amestecă neîncetat într-o scurgere violentă ce acoperă asfaltul cu un galben dulceag. 
  
 Încet, dar sigur, întunericul se desface în sclipiri revelatoare. 
  
 Aroma blestemelor persistă în aerul ușor, iar regele nebun e deja îmbătat cu ea, încă de la apus. 
  
 Sfârșitul, stăpânul solitar al întregului asfalt exersează catharsisul, învăluit în aburi de alcool damnat. Linii albe răsar și se-ntind într-o împărțire geometrică.  
  
 Parcelele sunt de vânzare din nou. Ființele abjecte încetează să se scurgă. Cele două târâtoare se mai ating acum doar cu vârful unui membru, pe mijlocul unei linii proaspăt vopsite pe asfalt. 
  
  
           SFÂRŞITul sparge sticla blestemelor, 
      iar cioburile mutante se împrăștie pe Pământ. 




  

hrana pentru suflet

*** pentru absenceofone ***

ustura sufletul de la meniul prea condimentat de care a avut parte in ultima perioada.

inimaginabilul si-a facut loc in existenta stearpa stergand atent fiecare grija prea banala. sarea si piperul vietii, atat de dorite odata au cazut acum tumultos din solnita fara capac.

si nu, nu a oferit nimeni un pahar cu apa. doar vin si lumina seaca.

o invitatie in nemaivazut si o oferta de nerefuzat - a trai. o provocare mai mare decat sinele - a explora tenebrele materiei cenusii, la brat cu durerea sufleteasca.

din pacate - nu e o alegere.

din nefericire - un contract fara garantie.

scopul lucrurilor de neinteles nu vrea sa se arate, iar traseul capata nuanta de infinit.

pierderea de sine, concept atat de des uzat in scopuri hedoniste, devine realitate palpabila si renunta la statutul de stare de lux, explorand calitatile infernului.

valoarea lucrurilor ce candva mangaiau trupul si sufletul se murdareste. dezbracarea de principii devine obligatorie, iar nuditatea ramasa dupa aceasta exorcizare a sinelui isi pierde veleitatea de arta.

colturile negre ale tabloului devin potentiale escapade intr-o alta pictura. dar cine stie daca nu cumva disperarea si-a imbracat straiele de doliu si s-a agatat de granita cu lumea ideala creand aparenta unei vame indepartate?

moartea unor sentimente este de fiecare data prea putin plansa, iar ofranda adusa emotiilor ce ne-au stapanit mintea si sufletul la un moment dat este inexistenta. poate de aceea ne bantuie fantomele senzatiilor demult trecute.

N: lacrimile - nectarul zeitatilor si alifia ranilor pamantesti - de neinlaturat intr-o existenta completa.

S: cicatricile - stigmat al celor care desi au plecat, inca mai sunt asteptati in utopia ades jinduita.

E: linistea - luxul pe care omul si-l va permite doar cand isi va insusi acel tablou cu colturi negre.

V: fericirea?... nu. doar replici fidele ce ne vor umple burta doar cand vor dori.

ti-am dat o busola, dar de fapt e de-ajuns doar sa stii si sa imbratisezi. sa ridici capul si sa nu tanjesti dupa inceput. sa treci de fiecare data cu bine prin jungla orasului si sa stii cum sa gasesti alinare intr-un pahar cu vin, sub o lumina seaca. e suficient sa mergi si indraznesc sa ridic la rang de privilegiu ranile pe care le vei obtine din aceasta calatorie.

ia-ti cu tine tabloul si pregateste-te sa pictezi peste el. stiu ca stii ca te va surprinde momentul in care vei desena frunze copacilor morti de pe panza ta.

totul este doar un drum. acea scurtatura plina de buruieni, ciulini si urzici ce ne apropie mai mult de (re)nastere spirituala.

ustura mintea la gandul ca obtinerea unui trup din parinti iubitori e doar metastaza lenta a sufletului. nasterea e moarte. viata e spital. tu cauta-ti medicamentele...

uman simplificat (1)

Mereu trebuie sa existe un el si o ea. Asta pentru ca “el si ea” e singurul scop divin-tangibil de catre om. Durerea trebuie definita pentru ca nu chinuie doar sufletul, ci si mintea, iar mintea e slaba si se pierde in cuvinte. Placerea, fericirea, nu le definim decat atunci cand le depasim. Omul e slab in fata sentimentelor si se poate darui starilor placute, dar nu vrea sa se predea in fata chinului spiritual.

A pierde pe cineva e o greseala. Nu am avut niciodata pe nimeni. Iluzia detinerii unei persoane sau, mai mult, iluzia reciprocitatii e doar argumentul pe care l-am creat pentru a justifica prezenta aceluia. Argument creat si hranit de o societate fara scrupule, fara mila, fara sentiment, fara SUFLET. Doar o sintagma rationala agatata de un sentiment frumos. Nu am pierdut, ci nu am avut. A fost, iar acum nu mai e. Am gustat delicatesuri si am presupus ca meniul va fi mereu acelasi.

Nu am pierdut, repet si subliniez cu unghiile pe o piele fina tocmai ca sa demonstrez durerea, in antiteza ei fina cu suferinta. Durerea e acolo mereu, suferinta nu trebuie sa fie. Suferinta deriva din a nu intelege, durerea din a cunoaste. Iar cand ai ramas fara, ai cunoscut cu adevarat. Iar cand ai trait, ai inteles.

Exista un tip de fericire nascuta din linistea cunoasterii. Danseaza impleticit cu durerea si, de multe ori e parasita la finalul noptii. Daca omul ar fi capabil sa priveasca rasaritul fara a-si parasi acea parte a sinelui, atunci ar cunoaste linistea.

Iar pentru ca tipul acela de fericire utopic e ceva ce incearca prea putini oameni, apare masca dubla. De asta, dar si pentru ca suferinta de a fi trait nu e o haina purtabila ziua. Ai trait, dar acum nu mai ai nimic. Nu mai simti si tocmai de asta singura varianta ramane argumentarea. O dezbatere continua desfasurata in mintea ta si in realitatea ta.

Gandul ce precede sentimentul este intotdeauna chinuitor si ambiguu. Cuvintele care pornesc de la trecut nu pot fi utile decat pentru un pas in plus in cautarea de sine, cautarea unui sens.

Adevarata durere este lipsa unui prezent care sa justifice incercarea de a emite judecati de valoare asupra sensului existentei umane. Adevarata durere este de fapt imposibilitatea de a transforma trecutul in prezent. Trecutul regretat are valoare doar la nivelul existentei actuale fiind reflectat prin prisma experientei personale.

Si totusi ducem lipsa unor oameni, unor idei impartasite si a unor sentimente ce devenisera crezul nostru de zi cu zi. De ce? Pentru ca iubim. Nu e nimic mai simplu decat iubirea si nu e nimic ce poate genera mai multa confuzie decat acest sentiment.

A simti o perpetua lipsa a unor persoane in viata ta, a-ti admira cicatricile lasate de ei doar pentru a-ti aminti, a te framanta cu intrebarea “de ce?” si a-ti dori mereu prezenta lor asa cum a fost candva inseamna a iubi.

Sa iubesti nu e un chin. Sa nu poti sa-ti impartasesti iubirea inseamna suferinta. Sa nu iti accepti iubirea inseamna durere. Sa nu aiba cine sa-ti imbratiseze iubirea e tristete. De-asta nu uitam, de-asta nu vrem sa lasam sa treaca, de-asta ne gandim mereu la ei, de-asta ii regretam.

Ambiguitatea apare in acelasi context si e hranita de masca de fier pe care individul alege sa o poarte cu scopul de a se proteja de cele ce-au fost si-ar putea sa se repete mai sinistru, poate, decat la inceput. Masca de fier e o agresiune la adresa propriei persoane marind in fiecare moment posibilitatea de a nu ajunge sa te cunosti pe tine si sa iti gusti defectele. Mastile, in general, sunt o iluzie periculoasa ce ameninta printr-o materializare crunta in care personalitatea se metamorfozeaza. A purta o masca e doar un joc. Iar acest joc risca sa devina realitatea ta.

A te ascunde in spatele unei creatii pertinente din punct de vedere social ofera un sigur beneficiu – cel de a-ti permite sa cauti in continuare ceea ce ai plans atat de tragic atunci cand ai mirosit pentru prima oara izul funebru al vietii pamantesti.

Dar a nu se confunda scopul cu mijloacele. Masca ramane o iluzie a unui adapost, un pseudo-motiv ce mimeaza linistea.

Afectul si rationalul, intrepatrunderea dintre ele, sunt povara oricaruia doreste sa afle “de ce?”. Incercarea de a umple groapa dintre acestea doua consuma individul, iar argumentele rationale se anuleaza cu cele emotionale, iar astfel groapa nu se umple niciodata. Aceste doua capete ale fiintei umane au o singura regula: afect inainte de sentiment. Emotia poate fi justificata, dar argumentul nu poate fi simtit. Aici este greseala. Aici este raspunsul.

Autoconstientizarea este in sine drumul prin mocirla omeneasca. E logic sa fii murdar pe pamant. Dorinta de a te curata de noroi in timp ce te scalzi in acesta e ceea ce scoate individul din reziduurile de homo sapiens.

Iar asa ajungem la conceptul de evolutie care, daca si-ar atinge scopul final, intr-adevar ar inversa o scara a valorilor. Evolutia e, in definitiv, dezumanizarea in contextul puterii de a alege si de a intelege. Acceptarea iubirii in toate formele sale ca unica realitate a spiritului si a trupului.

Tangibilul celuilalt va inceta sa devina un scop pe care cu ardoare dorim sa-l atingem doar in contextul acceptarii complete a sinelui si a constientizarii absolute a individualitatii ca suma a gandurilor, faptelor, slabiciunilor si a puterii.

Omul nou nu va exista cel mai probabil niciodata. Singura speranta e renasterea individuala, recunoasterea sufletului si curatarea trupului de mocirla umana.

***un raspuns pentru "uman conceptualizat (part i)" - philosopheon***