Falsele relatii & egoismul

Cea mai grea povara a sufletului e sa ofere din nou libertatea celui ce ar putea fi.


......................


In ultimul timp, mi-a fost dat "privilegiul" de a observa in jurul meu tot felul de relatii dezechilibrate. De la parteneriate, la "noi ne iubim", la friends with benefits si pana la "este al meu/a mea!", majoritatea presupuneau ca una dintre partile implicate sa tina cu dintii de respectiva persoana. Nimic rau pana aici - si asa ar fi si ramas - daca acea parte incapatanata n-ar fi recunoscut la un moment dat lipsa de interes fata de cel pe care il tine langa sine.


Fix in acest moment a intervenit nedumerirea mea: pai cum? esti cu X, dar tu iti doresti altceva? Nu prea iti place de X si observi ca nu va prea intelegeti, dar preferi sa il tii acolo... pentru ca asa vrei tu?


Atat direct, cat si indirect, raspunsul la nedumerirea mea a fost: "Da. Nu e X pentru mine, dar decat sa raman din nou singur/singura...". Sau, o alta varianta: "Mneah, nu e pentru mine, dar daca X a vrut o relatie, atunci am zis <<Hai sa-ncerc!>>. Intre timp, ia uite-l/o pe Y de-acolo - nu-i asa ca e dragut/a?".


Binenteles, tin sa mentionez ca, in fiecare dintre acele situatii, X este implicat emotional, sau macar crede cu tarie asta :)


Din seria asta de experiente imi vine destul de usor sa deduc ca sentimentul de a fi singur (a se citi "necuplat") este unul dintre cei mai mari monstri de sub patul adultilor.


Cand iubesti (cu adevarat) e simplu: ceea ce iti doresti mai presus de fiinta ta e fericirea celuilalt. Nu exista loc de egoism. A iubi hraneste orice nevoie, chiar si pe cele ce deriva din egocentrism.


Dar daca nu iubesti, atunci cum poti pune la loc de cinste bunastarea aceluia de langa tine? Cum ar fi posibil sa-ti calci in picioare placerea si confortul unui sprijin?


Chiar daca sprijinul nu este unul real, adevarul este ca acel X de langa tine, precum si problemele infruntate impreuna iti dau senzatia ca ai sansa la iubire, la cuplu sau macar la a nu fi singur. Cu alte cuvinte, prezenta lui X, pentru care nu simti nimic, devine punct de sprijin psihologic, anulandu-ti sau diminuandu-ti temeri precum "Dar daca voi ramane singur/a? Daca este ceva in neregula cu mine? etc."


Deci tu il ai pe X langa tine, dar te gandesti doar la persoana ta. Nu prea iti trece prin cap ca ii rapesti, poate, o sansa de a intelege ca tu nu esti "the one". Sau sansa de a intalni pe altcineva. Sau "etc si-asa mai departe" - recunoaste - te gandesti la tine si la sansele tale, la stare ta. La tine.


Boala grea egoismul. La fel ca oftica si invidia: iti macina partile vitale fara ca tu sa-ti dai seama.


Frica de a fi singur depaseste credinta ca ai putea intalni pe "cineva".


Asa se fac copiii - din frica si rationalitate - teama de a oferi ceva in detrimentul sinelui. Dar oare gestul in sine, cel de a te hrani cu simpla  posibilitate de a fi a celuilalt... nu este, cumva, tot in detrimentul celui ce alege sa procedeze astfel?


Falsul sprijin/punct de reper pe care il castigi dintr-o astfel de relatie in care nu esti implicat emotional, dar alegi s-o tii acolo, nu face decat sa te departeze de realitate. Iar la final, daca nu-ti vei intalni "cineva-ul", tot singur/a te vei simti.


Deci de ce te-ai minti pe tine insuti ca X iti aduce alinare?


......................


In loc de concluzie la cele observate, revin la o veche idee de-a mea: nu este altruismul acel egoism pe care ni-l dorim toti, de fapt?

Sursa revelatiilor

Gandurile noastre cele mai de pret survin din pricina celor mai diverse trairi. Poate unii sunt treziti la viata de ceea ce ei percep ca trauma sau tragedie. In acelasi timp, altii pot sa-si gaseasca butonul principal apasat datorita unor trairi simpliste, dar ades repetate.


In orice caz, revelatiile intervin la capete de drum, atunci cand perspectiva deja asumata devine insuficienta.


Asadar, revin la ideea dee baza: omul e dispus evolutiei personale doar prin atingerea unor limite proprii. De asemenea, atingerea unei granite in gandire presupune de cele mai multe ori suferinta. Durerea provine din insuficienta credintelor pe care omul si le-a asumat pana la momentul respectiv.




 

Basme

Habar n-am cine ne-a mintit pe noi ca viata pe pamantul asta are potentialul de a fi frumoasa.

Nu-mi dau seama cand, cum si de ce am ajuns sa credem ca ni se cuvin o groaza de chestii, de la painea de zi cu zi pana la tricouri de la pull’n’bear si un acoperis deasupra capului.

E adevarat ca fiecare dintre noi a fost intoxicat in vremuri de frageda pruncie cu tot felul de basme si happy-end-uri, dar totusi – sa fim seriosi! Una e literatura – poza unei minti frumoase si alta e realitatea – colaj al gandurilor si faptelor noastre, ale tuturor.

In plus, daca ne permitem un moment de rationalitate in fata povestilor frumoase o sa realizam ca ele descriu o perioada, un moment, ca frumoasa nu e povestea, ci ca frumoasa e Cosanzeana. Atragator e curajul Fat-Frumosului si coplesitoare atentia si curajul prietenilor protagonistilor. Nu lumea aia in care traiesc ei. Nu aia e fascinanta. Aia e relativ normala. Mai dramatica decat a noastra, cea reala, insa la fel de “colorata” de pete negre.

Iar aia cu “au trait fericiti pana la adanci batraneti” o putem crede, dar as vrea sa subliniez diferenta dintre “fericiti” si “linistiti”. De unde stim noi ca nu s-au mai luptat cu zmei si vrajitoare?

In fine, lasam basmele la o parte. Ne intoarcem la ceea ce ne inconjoara.

Lumea asta in care traim e cam urata. Si dezamagitoare. Plina de clisee. Sufocata de superficialitate. Cu valori gresite. Cu neuroni solitari.

Nu o sa gasim niciodata multumire si fericire doar uitandu-ne in jur atat timp cat avem curajul de a privi intreg tabloul.

E adevarat ca avem dreptul sa ne alegem ce privim si ce nu. Problema e ca daca nu ne place poza, nu putem sa dam next de prea multe ori. “Tehnologia existentiala” nu ne prea ajuta.

Oricat am incerca sa ne uitam doar la lucruri frumoase, tot felul de monstruleti ni se arata cand ne e lumea mai draga.

Nici discernamantul nu ne ajuta foarte mult. Ne plac totusi lucrurile astea create de om doar pentru a se chinui pe sine. Ne place sa ne imbracam frumos ca sa fim remarcati. Ne place sa ne chinuim pentru bani, ca doar ei conteaza in ochii celorlalti, a majoritatii. Nu reusesc sa-mi dau seama daca am fost destul de explicita… voiam sa spun ca e inevitabil sa nu devenim macar un pic, la un moment dat sclavi ai lucrurilor care nu inseamna de fapt nimic, dar care ne creeaza iluzia unor sentimente de apreciere, de apartenenta, de iubire etc.

Desi par a critica, nu fac asta. E normal si e bine sa ne aliniem la lumea asta. E bine sa vedem, sa traim, sa cunoastem. Dar atat.

Cineva imi spunea ca prin lumea asta trebuie sa treci, dar sa nu o lasi sa te fure.

Mi-ar placea sa nu se lase nimeni furat… si sa nu uite nimeni ca nu viata e frumoasa, ci unii oameni sunt frumosi, unele momente – magice si unele locuri – transcedentale.

La astea din urma putem spera.

La o viata – nu aici, nu acum.

partea finala?

Partea finala incepe.

Incepe…

…cu sfarsitul de vara.

Si-asa s-a mai dus inca o portie de mare si soare. Ai simtit-o trecand pe langa tine sau ai trecut si tu o data cu ea? 

Nu mai conteaza, oricum. Nu crezi? Numai bine, te vei trezi “when September ends” si deja vei fi mult peste masura preocupat de frig, noua garderoba de toamna-iarna, cadouri de Craciun si vise mai bune pentru anul care urmeaza.

Dar nu vei avea cu adevarat timp pentru toate astea. Doar se va fi trezit la viata clasa muncitoreasca :) toti vor fi cu chef si spor la munca si te vor tari dupa ei, fie ca vrei, fie ca nu.

Iarasi n-o sa ai timp de curatenia de Craciun, din nou nu vei stii ce cadouri sa iei, va veni din nou ajunul care te va prinde intr-un hypermarket, impins de oameni cu carucioare pliiine cu prea multe bunatati.

Probabil ca nici de data asta nu vei reusi sa-ti organizezi revelionul. In strainatate ai fi vrut tu anul trecut. Si ti-ai promis chiar la primul toast de dupa Miezul Noptii ca vei face rezervari si vei organiza un grup mare si dornic de distractie pentru a nu petrece revelionul din nou pe unde apuci. Dar socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ si parca te vezi in prag de a repeta istoria.

Insa nu mai conteaza. Se apropie un nou an si o sa simti asta din ce in ce mai acut pe masura ce te vei apropia de intens mediatizatele sarbatori de iarna. Vei simti din nou speranta ca anul ce urmeaza va fi mai bun. Iti vei face planuri si liste. Listute. Care mai de care intestate cu dorinte si rugaminti adresate unui Mos Craciun care mai exista doar in tine.

Binenteles, nu te va scuti nici rationalitatea crunta a omului matur (si sceptic). Iti vei pastra aspiratiile in limita bunului simt si nu te vei imbata cu cine stie ce sperante desarte. Pana la urma, nu e decat (inca) o perioada a anului, cu nimic diferita de celelalte, in afara de mocirla ce te va enerva mai mult decat ai crede acum.

Dar propun sa trecem putin de planul realitatii crude. Te-ai gandit vreodata cum ar fi daca te-ai trezi asa, peste noapte, peste zi… peste oricat ar fi nevoie… avand efectiv tot ce ti-ai dorit?

Suficienti bani pentru a nu avea grija zilei de maine. Suficient timp pentru a te relaxa, prieteni care chiar vor sa calatoreasca mereu, oricand cu tine. Haine care sa te puna in valoare sisa-ti creasca rating-ul personal. Gadget-uri si un sef care sa te admire. Un job placut si o activitate care sa te pasioneze…

Plus tot ce a mai fost vreodata pe vreuna din listele tale…

Ce te-ai face? Ai fi fericit?

Oare ai stii ce sa faci cu toate lucrurile astea pe care ti le-ai dorit?

Mai mult – ai realiza ca le ai? Ca sunt ale tale?

Le-ai accepta ca parte din tine. Te-ar reprezenta ca persoana?

Mai exact – ti-ar aduce sentimentul acela antitetic cu nemultumirea pe care o resimti acum, zi de zi?

Zi-mi sincer: crezi ca asa ai intalni partea finala a nemultumirilor tale ?

A Very Long Engagement (Un long dimanche de fiançailles)

Cand mi-am propus sa vad A Very Long Engagement  (Un long dimanche de fiançailles), cautam un simplu film de dragoste, frumos, cu cateva rasturnari de situatie si cu final fericit. L-am gasit pe IMDB, ca recomandare de film similar cu unul recomandat de catre o buna prietena.

 

Am citit acolo ca este vorba despre o tanara femeie, Mathilde, care desi are toate motivele sa creada ca logodnicul ei (Manech) a murit in razboi, se incapataneaza sa il caute. Un film despre o lunga cautare. Mi-am spus in sinea mea ca e foarte posibil sa fie o actiune plata, incununata doar de crampeie de vis si iubire.

Cu toate astea, posibil datorita faptului ca protagonista este aceeasi ca in Amelie (film pe care, spre rusinea mea, nu l-am vazut, insa cred cu tarie in frumusetea pe care inca n-am descoperit-o)… sau poate gratie plictiselii apasatoare presarata cu dorinta de nepotolit de a gasi ceva nou, m-am uitat la trailer. Moment decisiv prin frumusetea imaginii si intensitatea transmisa. Nimic edificator, dar suficient de coplesitor din punct de vedere estetic pentru a ma convinge sa vizionez filmul.

S-a intamplat in seara asta. Spun pentru a face cat mai credibila impresia pe care am de gand sa o pun “pe masa” mai jos.

M-am trezit in fata unui inceput sumbru, intr-un decor de razboi. Noroi, mizerie sufleteasca, soldati condamnati la moarte de catre proprii camarazi. Astfel de scene au impanzit tot filmul, de la cele mai cunoscute de catre noi toti: transeele, adaposturile, mancarea - scarboasa in lipsa foamei, furtul de cizme de la soldati morti si altele asemenea. Si totusi a fost mai mult de atat. Razboiul a devenit real. Eu insami, crescuta in san de bunastare si lipsa de griji (in afara celor strict intelectuale :) ) am ajuns sa cred ca stiu…inteleg… perfect… ca si cum as fi fost acolo – teroarea razboiului.

Pierderea umanitatii e exprimata in cele mai mici, dar crunte detalii. Iar asta pentru ca nu e ilustrat doar razboiul, ci si o parte din oamenii care au luat parte la acesta, istoriilor lor, persoanele dragi, motivatiile si fricile. Se contureaza contextul personal al fiecaruia in acel cadru dezolant si felul in care cea mai adanca slabiciune a sufletului se transforma inveitabil intr-o rana reala a trupului, rana care de multe ori e letala.

Filmul nu este doar despre razboi, desi impresioneaza prin asta. Cautarea Mathildei m-a condus prin povestiri in rama, frumoase subiecte ce ar putea constitui ele insele cate un film de sine statator.  Fiecare personaj are o istorie, iar fiecare istorie creeaza la randul ei un val coplesitor de emotii.

Peste toate acestea, personajul Mathildei nu ne scuteste niciodata de poverile si rasplata sperantei. Ea este aproape omniprezenta, parca asigurandu-se ca nu uitam faptul ca ea este personajul principal.

Cu alte cuvinte, intr-un stil mai obiectiv, firul povestii nu este deloc unul usor de ghicit, dar cu toate suprizele si sentimentele starnite, se poate spune ca tot e aproape imposibil sa te dezlipesti cu gandul de la povestea principala.

A Very Long Engagement este un film intens, pasional, in feluri in care nu te-ai putea gandi de prima oara. Nu este doar o drama. Nu este doar o poveste de dragoste incapatanata. Este de fapt o expresie a sperantei si a (non)puterii omenesti.

Offtopic: As fi vrut sa mai “puric” acest review, fiind primul din vietisoara mea… dar raman la preferinta de a posta “la cald” impresia :)

Siiiiii… ii multumesc filmului pentru faptul ca m-a determinat sa scriu despre el :D

Deci recomand! Cu multa caldura. Si inchei prin a va dori o viata faina, ca deja ma intind pe langa subiect... dar de! De prea multe ori e prea ademenitor sa NU faci lucrurile ca la carte.

Prima iubire, societate si efecte adverse

Cunoasteti prima iubire? Sigur ati auzit de ea.

Acum, va spun sincer, daca doar ati auzit si nu ati trait, nu va osteniti sa cititi mai departe. N-o sa insemne nimic pentru voi si mai bine va scutiti de  o pierdere de vreme nici macar placut pentru vaz sau minte.

Voi - cei care umblati cu prima iubire de mana – nu cititi nici voi. Nu as vrea sa intelegeti ca totul trece. Fiti incantati si iubiti in continuare. Asta nu e lucru de citit si gandit, ci numa’ de simtit.

Si in sfarsit ajung la voi, cei din urma. Da, da! La voi ma refer – cei care nu mai umblati imbratisati cu prima iubire decat prin gand si prin cateva vise ratacite.

Voiam sa va spun ca am impresia ca am descoperit ceva… nu e de bine, c’est la vie, dar macar ar putea fi util la nivel de personal development, vorba americanului.

Ati observat cumva ca treaba aia minunata cu fluturasi in stomac si planuri pentru o viata intreaga lasa in urma niste sechele de toata frumusetea?

Hai sa incerc sa va explic mai bine, ca se pare ca nu-s o prea buna prietena a cuvintelor in seara asta.

Cand mentionam sechelele nu ma refeream la traume post-despartire. Alea se amelioreaza in timp si se vindeca absolut complet cu o indragosteala noua. Garantez, serios!

Sechelele sunt cicatrici lasate de prima iubire, infectate de norme sociale si standarde personale stabilite pe principii care la baza nu ne apartin.

Simptomatologia e strans legata de cauzele infectiei. Cum apare un factor extern de infectat (anturaj, bani, job s.a.m.d.), cum apar sechelele.

Un pic mai concret de atat: ganditi-va (hai, un mic efort) cum v-ar placea acum foarte mult de Cineva, v-ati intelege extraordinar si deja s-ar contura indragosteala. Fix atunci ati observa ca Cineva nu are job si se complace traind de pe o zi pe alta. Voi, in schimb, nu va inchipuiti viata fara un salariu si-un patron, iar stabilitatea financiara e un scop la care ati aspirat de cand va stiti. Nu-I asa ca va cam desumflati? Se prafuieste entuziasmul si incep sa se vada din ce in ce mai mult defecte ale acelui Cineva.

Asta se numeste o sechela cu agent infectios numit job. E foarte des intalnit virusul in ultimul timp.

Ce naiba face sechela de fapt? Pai:

- va obliga sa ganditi cand fiecare parte a voastra ar dori sa-si asume riscul de a descoperi daca exista sau nu magie

- va impiedica, poate, sa traiti o iubire la fel sau mai incantatoare decat prima

- va rapeste posibilitatea de a va bucura de ceva incontestabil de frumos

Si mai ales…

- va fura sansa de a vedea concret cum ar fi

Revin la factori infectiosi si subliniez faptul ca acestia reprezinta doar principii pe care le-am mostenit fara a vedea variantele sau standarde bagate pe gat. Daca ele sunt fruct copt al gandirii personale, atunci nu se mai numeste infectie ci preferinta personala.

Sechele, sechele, sechele… ce urat suna… nu am vrut sa transmit tristete, cinstit si cu mana pe inimiutza va zic. Am vrut doar sa va indemn sa va tratati.

Mai luati un medicament anti-stari-de-tristete-dubii-si-nelinisti: alegeti-va singuri standardele si principiile. Si faceti asta pe cont propriu si activ. Ceea ce  spun ceilalti e doar ceea ce au invatat ei de la viata.

Ce spun eu sunt doar vorbe.

Se incumeta cineva sa vada daca am dreptate? :)

Degeaba. Intre rationalitate si simtire.

Degeaba ne ascundem si degeaba ne planuim arzator schimbarea.

Ne uitam la altii si ne inchipuim ca vom ajunge ca ei, dar totul e inutil si de multe ori eforturile se apropie de grotesc.

Ne construim modele in viata si ne orientam dupa ceea ce credem ca e ideal.

Dar cand trecem prin toate astea omitem sa ne mai gandim la noi.

Suntem competitivi si nu ne place cand ni se spune ca suntem intr-un fel rau sau cand feedback-ul e negativ.

Din pacate ne acordam mult prea putin timp pentru a ne forma o parere proprie despre ceea ce e important si frumos pentru noi.

Suntem, dar nu ne uitam in oglinda decat ca sa vedem cum aratam.

Ne incapatanam sa intoarcem mereu privirea de la adevarul absolut: suntem toti oameni. 

Frumosi si diferiti.

Tot felul de standarde se incalcesc in jurul nostru, dar cati dintre noi isi dau seama ca sunt doar ate, si nu nisip miscator?

Ne tinem pe noi in loc pentru a ne uita la lume. Nu ne miscam cu tot trupul pentru ca e posibil sa ne inecam.

Pacat ca unii dintre noi viseaza. Iar daca o persoana se vede pe sine intr-un anumit fel, atunci cu siguranta e deja o mica parte din acel fel.

Arar exista cate-un om care include in ecuatie atat visele sale, cat si propria sa persoana, cea reala. Iar acel om este cel care face diferenta… Prin ce?

Prin fericire.

Pentru ca un om cu adevarat fericit e cel care e armonios in simtaminte, trairi, ratiune si gesturi.

Le-am pus in ordinea asta intentionat, iar asta e ultimul lucru pe care vreau sa-l spun in aceasta privinta.

Intai ar trebui sa simti, pentru ca ceea ce este in sufletul tau e irevocabil. Abia apoi, cand ai o baza reala a ta… o harta a emotiilor tale… abia apoi, zic eu, ca ar trebui sa te incumeti sa explorezi orasul ala numit “ganduri”. Abia atunci, zic eu, ai putea fi in stare sa te lupti cu zgaibele agresive ale rationalitatii. Si doar dupa toate astea, gesturile tale ar putea avea un sens real. Sensul tau.

De ce graiesc la plural? Pentru ca intr-un final, frumosi si diferiti formam impreuna tot o apa si-un pamant.

Friends with benefits

Definirea conceptului

“Friends with benefits” se refera la o relatie de prietenie in care cei doi se bucura si de momente (mai) intime fara a avea obligatii de tip “in a relationship” unul fata de celalalt.

Ideologia acestui tip de relatie se bazeaza pe principiul “Avem propriul nostru stil de kung-fu: fu-tai, dar daca nu iti convine ceva, poti sa sugi o ceapa.”

Contextul social

Intr-o lume cu prea multe posibilitati, cei cu IQ-ul mai fortos realizeaza ca, indiferent cat de mult s-ar chinui este imposibil sa-si gaseasca o jumatate (si totusi se intampla, conform Alain de Botton). Asadar, cei despre care ziceam mai sus, incep sa-si caute sferturi. Si ce sfert bun e ala care e constient de faptu’ ca nu va fi niciodata o jumatate!

Sfertului poti sa-i ceri afectiune cand vrei tu, ca doar sunteti prieteni. Plus ca un sfert stie foarte bine ca nu e singurul, deci nu se va supara daca tu iti imparti timpul si cu alte sferturi.

Parerea majoritatii

Gurile rele spun ca intotdeauna intr-o relatie de tip “friends with benefits”, unul dintre cei implicati ajunge sa tina mai mult decat trebuie la celalalt si, implicit, iese cu inima franta din situatiunea cu pricina.

Pe de alta parte, se zvoneste prin popor ca astfel de relatii sunt perfect normale si ca nu presupun nimic mai mult in afara de prietenie si… na! oleaca de momente intime. Adica e simplu. Vorbim, ne simtim extraordinar unul cu celalalt si ne satisfacem si unele nevoi impreuna. Atat si nimic mai mult.

Concepte similare

A nu se confunda “friends with benefits” cu “f**k buddies”. Diferenta e ca cel din urma concept nu presupune si prietenie, ci doar partea aia fizica. Deci no talking (only dirty talking).

Parerea mea

Dupa ce-am cugetat profund asupra temei alese, pot afirma cu mana pe inimiutza ca eu nu cred ca exista cu adevarat prieteni cu beneficii pentru ca, in primul rand e imposibil sa nu te atasezi de o persoana cu care imparti asternutul.

Apoi, hai sa o luam asa… sunteti friends din-aia. Si el/ea iti este prieten/a bun/a in timp ce va intelegeti si nemaipomenit in pat (sau pe unde apucati, in functie de preferinte). Deci iesiti in oras impreuna, aveti lucruri in comun, vorbiti, va impartasiti chestii, pareri si pe deasupra mai faceti si prostii. Pai nu asta face si un cuplu?

Ah, da, am uitat faptul ca sunteti amandoi liberi sa va cuplati cu cine vreti, dar pana la urma si daca esti intr-o relatie nu esti la fel de liber si sa-ti faci de cap, si sa te combini cu oricine altcineva? Si esti in aceeasi masura liber sa-i spui ce-ai facut (si cu cine) atat partenerului de cuplu, cat si prietenului cu beneficii.

Eu sustin ca treaba asta cu prietenia mutanta e doar o scuza pentru oamenii carora le e teama de cuvinte (cum ar fi cuvantul “relatie”), pentru ca pana la urma, pe orice parte ai intoarce-o, ii fix aceeasi Marie cu alta palarie :)

Vorba de duh - omul interesant

Omul interesant nu va fi niciodata cel pe care il poti descoperi dintr-o privire, ci cel pe care il vei redescoperi la fiecare pas.

Ce te faci cand ti-e sufletul bolnav?

Suntem oameni, suntem fragili. Trupul nostru lupta zilnic cu o tona de virusi si bacterii si alte goange.

Cand ni se imbolnaveste trupul, ne tratam. Un pumn de medicamente, o injectie, o operatie, un batz in loc de peroneu si gata, suntem reparati.

Sau da naiba si ne pricopsim cu vreo boala incurabila. Atunci plangem, ne zbatem si poate, daca avem noroc, ne facem cadou o alta viziune asupra vietii (care ne-a mai ramas de trait).

Cu trupul e simplu, dar cu sufletul?

Si sufletzelul e lovit de boli la fel de frecvent ca si organismul. De unele ne dam seama, de altele nu.

Probabil multi dintre voi veti spune ca atunci ca ti-e sufletul bolnav inseamna ca esti trist, iar tratamentul consta in muzica placuta ranii deschise, prieteni blajini care iti sprijina moralul schiop etc.

Dar nu e doar asta :) Boli sunt mai multe, iar de unele nici macar nu ne dam seama.

Si ce facem cand ne e sufletelul bolnavior? Pai de obicei…

… intram in depresie - cel mai rau

Sau

… ignoram, poate chiar uitam - neutru pentru ca nu se stie daca e benefic sau nu; depinde de persoana

Sau

… rezolvam pe bune ori incercam - cel mai bine, cel mai rar

Sau

… imbratisam starea - cel mai “foarte rau”, atunci cand iti face placere sentimentul negativ pe care il nutresti. atunci cand arzi de dorinta de a transforma in fapte boala sufletelului tau

Uite si niste exemple, pe care a avut bunavointa sa mi le ofere o sanziana:

“cand eram eu la scoala, clasele primare, mi s-a zis ca era un pastor care mergea cu oile.. si din greseala a calcat pe un cuib al unei pasari..si-a spart ouale pasaricii si si-a zis ca 4 ani sa umble descult cu picioru ala.. el a vrut sa schimbe ceva, nu i-a pasat de ierni etc.. (= rezolvare pe bune) si eu am calcat pe-un melc, cand a fost ploaie.. mi-a parut rau pe moment un pic...dar am uitat..ulterior de tot…” (= incercare + ignorare)

 Si…

“i-am vazut pe domnii… si am inceput sa am palpitatii… si stiam ca intarzii tu si am zis, daca tot e sf parascheva, sa trec pe la bis aia, era langa… si cand sa intru, un aurolac mi-a zis ca-s stramba. Am ignorat, am intrat... am iesit. Si vine aurolacul c-o fata de milog la mine: <<domnisoara... da-mi un ban, sa-mi iau paine>> sau ceva de genu’. Iar eu i-am zis: <<dupa ce ma jignesti, vrei sa-ti dau bani?>>, iar el: <<ce, nu am zis nimic… zi-mi, te rog. te implor!>>. I-am raspuns sec <<nu… lasa..>> si-am plecat mai depart, cu aurolacul milogindu-se in urma mea.” (= imbratisare)

Tu ce faci cand ti-e sufletul bolnav?

Pentru ca uneori suntem tristi

Nu e bine. Stii ca ceva nu e bine. Poate mai multe. Simti ca sunt mai multe decat crezi tu ca sunt. Dar nu ai ce face. Si ai vrea sa zaci in starea ta proasta, insa exista ceva ce nu te lasa. Pentru ca nu esti in depresie. A ramas un strop de licarire, un pic de speranta, ca poate e vorba doar de tine. Viziunea ta e singura vinovata si poate ca lucrurile nu-s deloc negre sau gri. Visarea. Un moment in care totul s-ar intoarce. In care totul ar deveni diferit. Altfel. Bun, nu rau. Vesel, nu trist. Entuziast, nu lipsit de vlaga. Poate vine un super-erou si te salveaza. Sau apare Ileana Cosanzeana.

Te simti rau. Dar nici macar asta nu poti face folosind intreaga masura. Pentru ca exista acel 1% care iti spune ca totul va fi bine.

Si te chinui intr-o stare nedefinita, in care nimic nu are contur. Si ti-ai dori ca macar tristetea ta sa aiba un punct concret de reper, unul ce ar putea fi depasit. Sa poti spune “Gata, bre! Nu-mi mai pasa de cutare treaba!”. Dar incertitudinea pluteste si asupra celor rele, si asupra sperantelor de mai bine.

Stii…iti amintesti….odata… ai crezut ca o sa fie bine… candva. Si acum te chinuie. Pentru ca doar iti amintesti de acea credinta. Si tot ce ti se arata vrea ca tu sa crezi in nuante de gri.

Si ti-e dor de cand credeai in alb.

Iar acum e negru.

Dar o sa treaca. Pentru ca asa e firea noastra a oamenilor. Nu putem ramane in acelasi loc. Mai jos, mai sus sau doar in alta parte, dar ne miscam. Uneori, impotriva vointei noastre.

Pana la urma nu suntem in masura sa alegem unde am vrea sa ramanem. Si nici nu vrem. Pentru ca si in cele mai negre momente suntem chinuiti de acel 1% care ne face sa credem ca poate dupa urmatorul colt se afla fericirea ceva mai bun.

Dragoste

*** text de inspiratie cotidiana din categoria “Cand prietenii mei sunt inlove” ***

Dragostea ii ceva frumos. Ii poti spune cuiva ca esti a lui sau ca esti al ei :)


As vrea sa numesc dragoste, placere pentru cineva. In loc sa zic ca iubesc pe x, as vrea sa zic ca imi face placere x. Dar ce mai placere. Atat de mare placere incat sunt de acord cu orice zice. Si daca ma trezesc in contradictie, cedez pentru ca imi place si vreau sa cred mai mult ce spune acea persoana.


Cand iubesti tu la cineva, poti sa fii si rational, si irational, ca tot la fel oi simti. Iti va face placere si punct. Iti va placea mirosul, simtirea si ce oi vedea. Iti va placea, chiar daca vei gasi defecte la fiecare pas. Nu va conta nimicutza. Si nu va fi nimic. Dar pentru tine va fi mult. Vei plange seara la simpla  idee ca s-ar putea termina. Vei fi fericit gandindu-te ca va fi mai mult. Vei fi fericit folosind diminutive siropoase, chiar daca tu esti ironic de obicei si vei vrea mai mult, chiar daca nu ai crezut ca vei putea vreodata merita.

Daca tu ai placere la cineva, o sa visezi. Daca tu ai placere la cineva, o sa te gandesti mai departe. Dar peste toate astea va fi prioritara prezenta acelui “eu” care te-a fascinat. Cand vei fi langa acel “ eu” , vei putea cuceri lumea. Sau macar orasul, sau macar lumea ta. Si te vei simti mare si tare. Puternic. Si vei vrea mai mult, si vei simti ca poti sa obtii mai mult. Lupta va avea rost, chiar daca e pentru a salva omenirea sau pentru a prinde autobuzul. 


Cand iti va face placere foarte mare o alta persoana, vei cunoaste alte persoane si desi vei vrea ca si ele sa iti faca la fel de multa placere, nu vei putea sa le placi nici macar un pic. Pentru ca va fi acel cineva care iti va placea. Mai mult decat propria persoana. Mai mult decat ce-ai fi putut visa tu vreodata.


Daca iti va face placere foarte mare o alta fiinta omeneasca, te vei entuziasma si nu vei mai vrea altceva. Vei uita mult de tine. 


Poate vei avea noroc si nu vei uita de tot.

*** text de inspiratie cotidiana din categoria “Cand prietenii mei sunt inlove” ***