Durerea se sparge în mii de bucăți. Fragmentele sticloase dezvoltă colțuri tridimensionale. Târâtoarele se descompun lăsând în urmă dâre de carne, în goana după hrană. Epiderma lor se crapă în contopirea scurtă cu cioburile mutante ale durerii ce nu le-a aparținut niciodată.
Asfaltul gri se-ntinde cât vezi cu ochii. Cerul portocaliu îl îmbracă în irizări plăcute.
Nimeni nu se întreabă dacă vezi cu adevărat totul târându-te la apus.
Sfârșitul domnește peste tărâm, precum un nebun rămas singur pe-o tablă de șah.
Dar cioburile... cioburile n-au granițe și migrează nonșalant de pe-un teritoriu pe altul, împinse de membrele celor ce-au evitat să se rănească.
O târâtoare staționează la marginea bucății sale de asfalt, ascunzând linia continuă cu lichidul rănilor sale.
O altă târâtoare paralizată încă de la începuturi întâlnește privirea intrusului de pe teritoriul său. Blesteme cumplite se propagă în aerul umed atunci când hoțul se lipește de cea ce nu a învățat niciodată să se miște.
Contopirea celor două ființe prin apropierea bruscă și fără de precedent le face să sângereze abundent. Lichidul gros ce se scurge din ele, acel cocktail pe care nu-l mai văzuseră vreodată, se-ntinde fără reproș peste liniile trasate demult cu rigla.
Parcelele se dizolvă într-un abur ce anihilează blestemele aruncate-n văzduhul portocaliu.
Întunericul se lasă greu peste ținutul celor apropiați de Pământ.
În beznă caldă, două ființe abjecte se târăsc la unison peste ceea ce cândva reprezenta o limită.
Un intrus mai nebun decât cel de pe tabla de șah trăiește frenezia târâtoarei care a descoperit că se poate mișca.
Lichidele se-amestecă neîncetat într-o scurgere violentă ce acoperă asfaltul cu un galben dulceag.
Încet, dar sigur, întunericul se desface în sclipiri revelatoare.
Aroma blestemelor persistă în aerul ușor, iar regele nebun e deja îmbătat cu ea, încă de la apus.
Sfârșitul, stăpânul solitar al întregului asfalt exersează catharsisul, învăluit în aburi de alcool damnat. Linii albe răsar și se-ntind într-o împărțire geometrică.
Parcelele sunt de vânzare din nou. Ființele abjecte încetează să se scurgă. Cele două târâtoare se mai ating acum doar cu vârful unui membru, pe mijlocul unei linii proaspăt vopsite pe asfalt.
SFÂRŞITul sparge sticla blestemelor,
iar cioburile mutante se împrăștie pe Pământ.
cateodata mai intru pe blog.. am o oarecare senzatie ca e rupt de context-ul natural caruia ii apartinea. ma refer la post-uri(unele, cel putin).
RăspundețiȘtergeremarog, nimeni nu te poate obliga sa divulgi mai mult decat vrei.
pana la urma e fusta ta.. ce-ar fi s-o ridice cine vrea ? esti si tu eligibila pentru o oarecare intimitate.
intimitate pe care vrei sa o pui in evidenta cateodata prin post-uri absconse.
acum.. poate am petrecut prea mult timp pe blog-ul tau, sau prea putin, dar cu siguranta am altele de facut, si voi reveni cand voi avea mai mult timp.. sau poate am citit prea mult si ar trebui sa citesc mai putin din el ca sa inteleg..