hrana pentru suflet

*** pentru absenceofone ***

ustura sufletul de la meniul prea condimentat de care a avut parte in ultima perioada.

inimaginabilul si-a facut loc in existenta stearpa stergand atent fiecare grija prea banala. sarea si piperul vietii, atat de dorite odata au cazut acum tumultos din solnita fara capac.

si nu, nu a oferit nimeni un pahar cu apa. doar vin si lumina seaca.

o invitatie in nemaivazut si o oferta de nerefuzat - a trai. o provocare mai mare decat sinele - a explora tenebrele materiei cenusii, la brat cu durerea sufleteasca.

din pacate - nu e o alegere.

din nefericire - un contract fara garantie.

scopul lucrurilor de neinteles nu vrea sa se arate, iar traseul capata nuanta de infinit.

pierderea de sine, concept atat de des uzat in scopuri hedoniste, devine realitate palpabila si renunta la statutul de stare de lux, explorand calitatile infernului.

valoarea lucrurilor ce candva mangaiau trupul si sufletul se murdareste. dezbracarea de principii devine obligatorie, iar nuditatea ramasa dupa aceasta exorcizare a sinelui isi pierde veleitatea de arta.

colturile negre ale tabloului devin potentiale escapade intr-o alta pictura. dar cine stie daca nu cumva disperarea si-a imbracat straiele de doliu si s-a agatat de granita cu lumea ideala creand aparenta unei vame indepartate?

moartea unor sentimente este de fiecare data prea putin plansa, iar ofranda adusa emotiilor ce ne-au stapanit mintea si sufletul la un moment dat este inexistenta. poate de aceea ne bantuie fantomele senzatiilor demult trecute.

N: lacrimile - nectarul zeitatilor si alifia ranilor pamantesti - de neinlaturat intr-o existenta completa.

S: cicatricile - stigmat al celor care desi au plecat, inca mai sunt asteptati in utopia ades jinduita.

E: linistea - luxul pe care omul si-l va permite doar cand isi va insusi acel tablou cu colturi negre.

V: fericirea?... nu. doar replici fidele ce ne vor umple burta doar cand vor dori.

ti-am dat o busola, dar de fapt e de-ajuns doar sa stii si sa imbratisezi. sa ridici capul si sa nu tanjesti dupa inceput. sa treci de fiecare data cu bine prin jungla orasului si sa stii cum sa gasesti alinare intr-un pahar cu vin, sub o lumina seaca. e suficient sa mergi si indraznesc sa ridic la rang de privilegiu ranile pe care le vei obtine din aceasta calatorie.

ia-ti cu tine tabloul si pregateste-te sa pictezi peste el. stiu ca stii ca te va surprinde momentul in care vei desena frunze copacilor morti de pe panza ta.

totul este doar un drum. acea scurtatura plina de buruieni, ciulini si urzici ce ne apropie mai mult de (re)nastere spirituala.

ustura mintea la gandul ca obtinerea unui trup din parinti iubitori e doar metastaza lenta a sufletului. nasterea e moarte. viata e spital. tu cauta-ti medicamentele...

uman simplificat (1)

Mereu trebuie sa existe un el si o ea. Asta pentru ca “el si ea” e singurul scop divin-tangibil de catre om. Durerea trebuie definita pentru ca nu chinuie doar sufletul, ci si mintea, iar mintea e slaba si se pierde in cuvinte. Placerea, fericirea, nu le definim decat atunci cand le depasim. Omul e slab in fata sentimentelor si se poate darui starilor placute, dar nu vrea sa se predea in fata chinului spiritual.

A pierde pe cineva e o greseala. Nu am avut niciodata pe nimeni. Iluzia detinerii unei persoane sau, mai mult, iluzia reciprocitatii e doar argumentul pe care l-am creat pentru a justifica prezenta aceluia. Argument creat si hranit de o societate fara scrupule, fara mila, fara sentiment, fara SUFLET. Doar o sintagma rationala agatata de un sentiment frumos. Nu am pierdut, ci nu am avut. A fost, iar acum nu mai e. Am gustat delicatesuri si am presupus ca meniul va fi mereu acelasi.

Nu am pierdut, repet si subliniez cu unghiile pe o piele fina tocmai ca sa demonstrez durerea, in antiteza ei fina cu suferinta. Durerea e acolo mereu, suferinta nu trebuie sa fie. Suferinta deriva din a nu intelege, durerea din a cunoaste. Iar cand ai ramas fara, ai cunoscut cu adevarat. Iar cand ai trait, ai inteles.

Exista un tip de fericire nascuta din linistea cunoasterii. Danseaza impleticit cu durerea si, de multe ori e parasita la finalul noptii. Daca omul ar fi capabil sa priveasca rasaritul fara a-si parasi acea parte a sinelui, atunci ar cunoaste linistea.

Iar pentru ca tipul acela de fericire utopic e ceva ce incearca prea putini oameni, apare masca dubla. De asta, dar si pentru ca suferinta de a fi trait nu e o haina purtabila ziua. Ai trait, dar acum nu mai ai nimic. Nu mai simti si tocmai de asta singura varianta ramane argumentarea. O dezbatere continua desfasurata in mintea ta si in realitatea ta.

Gandul ce precede sentimentul este intotdeauna chinuitor si ambiguu. Cuvintele care pornesc de la trecut nu pot fi utile decat pentru un pas in plus in cautarea de sine, cautarea unui sens.

Adevarata durere este lipsa unui prezent care sa justifice incercarea de a emite judecati de valoare asupra sensului existentei umane. Adevarata durere este de fapt imposibilitatea de a transforma trecutul in prezent. Trecutul regretat are valoare doar la nivelul existentei actuale fiind reflectat prin prisma experientei personale.

Si totusi ducem lipsa unor oameni, unor idei impartasite si a unor sentimente ce devenisera crezul nostru de zi cu zi. De ce? Pentru ca iubim. Nu e nimic mai simplu decat iubirea si nu e nimic ce poate genera mai multa confuzie decat acest sentiment.

A simti o perpetua lipsa a unor persoane in viata ta, a-ti admira cicatricile lasate de ei doar pentru a-ti aminti, a te framanta cu intrebarea “de ce?” si a-ti dori mereu prezenta lor asa cum a fost candva inseamna a iubi.

Sa iubesti nu e un chin. Sa nu poti sa-ti impartasesti iubirea inseamna suferinta. Sa nu iti accepti iubirea inseamna durere. Sa nu aiba cine sa-ti imbratiseze iubirea e tristete. De-asta nu uitam, de-asta nu vrem sa lasam sa treaca, de-asta ne gandim mereu la ei, de-asta ii regretam.

Ambiguitatea apare in acelasi context si e hranita de masca de fier pe care individul alege sa o poarte cu scopul de a se proteja de cele ce-au fost si-ar putea sa se repete mai sinistru, poate, decat la inceput. Masca de fier e o agresiune la adresa propriei persoane marind in fiecare moment posibilitatea de a nu ajunge sa te cunosti pe tine si sa iti gusti defectele. Mastile, in general, sunt o iluzie periculoasa ce ameninta printr-o materializare crunta in care personalitatea se metamorfozeaza. A purta o masca e doar un joc. Iar acest joc risca sa devina realitatea ta.

A te ascunde in spatele unei creatii pertinente din punct de vedere social ofera un sigur beneficiu – cel de a-ti permite sa cauti in continuare ceea ce ai plans atat de tragic atunci cand ai mirosit pentru prima oara izul funebru al vietii pamantesti.

Dar a nu se confunda scopul cu mijloacele. Masca ramane o iluzie a unui adapost, un pseudo-motiv ce mimeaza linistea.

Afectul si rationalul, intrepatrunderea dintre ele, sunt povara oricaruia doreste sa afle “de ce?”. Incercarea de a umple groapa dintre acestea doua consuma individul, iar argumentele rationale se anuleaza cu cele emotionale, iar astfel groapa nu se umple niciodata. Aceste doua capete ale fiintei umane au o singura regula: afect inainte de sentiment. Emotia poate fi justificata, dar argumentul nu poate fi simtit. Aici este greseala. Aici este raspunsul.

Autoconstientizarea este in sine drumul prin mocirla omeneasca. E logic sa fii murdar pe pamant. Dorinta de a te curata de noroi in timp ce te scalzi in acesta e ceea ce scoate individul din reziduurile de homo sapiens.

Iar asa ajungem la conceptul de evolutie care, daca si-ar atinge scopul final, intr-adevar ar inversa o scara a valorilor. Evolutia e, in definitiv, dezumanizarea in contextul puterii de a alege si de a intelege. Acceptarea iubirii in toate formele sale ca unica realitate a spiritului si a trupului.

Tangibilul celuilalt va inceta sa devina un scop pe care cu ardoare dorim sa-l atingem doar in contextul acceptarii complete a sinelui si a constientizarii absolute a individualitatii ca suma a gandurilor, faptelor, slabiciunilor si a puterii.

Omul nou nu va exista cel mai probabil niciodata. Singura speranta e renasterea individuala, recunoasterea sufletului si curatarea trupului de mocirla umana.

***un raspuns pentru "uman conceptualizat (part i)" - philosopheon***

Striptease

What about striptease? Just put on some provocative music and then slowly start to take off your clothes dancing smoothly. Be careful to move really slow, so that the one watching can fell the lust growing and taking control. Be irresistible and inaccessible.

Think of it as if you’re selling yourself. Would the one watching buy you? This is the main purpose of your action.

Give some tactile previews, just to be sure that it’s very clear what you have to offer.

Go closer… touch gently. Your desire must perspire through every inch of your skin.

Don’t let go even if your getting so close to being totally naked…

The point is to hold on as much as you can.

Did you make him want to touch you? Don’t let him to get all over you. You haven’t finished your self-presentation yet.

Make a rule – he mustn’t move. Now do your best to be sensual, anyway you want to. From now on, don’t hold youself back. Show him the best demo you have of yourself.

If he breaks the rule, you succeeded. You sold the product well enough. Just put the moment to your personal portfolio.

When you’re feeling sad and unimportant take a look at the moment from your portfolio. Remember that you have something someone would buy. Give up to the feeling of not being sufficient to anyone. Simply let go and enjoy the memories.

The sole quest is to find that one client who would pay with his own soul to buy your whole range of products.

As for other people, some of them like to strip their mind. Sadly, the market is weak. Sellers outnumber buyers. Afterall, there aren’t many out there who would buy one’s thoughts.

Lust remains greater than other desires.

All in all, being lost in lust is the easiest thing to enjoy with you whole being whenever your subconcious decides it wants a break.

Basme

Habar n-am cine ne-a mintit pe noi ca viata pe pamantul asta are potentialul de a fi frumoasa.

Nu-mi dau seama cand, cum si de ce am ajuns sa credem ca ni se cuvin o groaza de chestii, de la painea de zi cu zi pana la tricouri de la pull’n’bear si un acoperis deasupra capului.

E adevarat ca fiecare dintre noi a fost intoxicat in vremuri de frageda pruncie cu tot felul de basme si happy-end-uri, dar totusi – sa fim seriosi! Una e literatura – poza unei minti frumoase si alta e realitatea – colaj al gandurilor si faptelor noastre, ale tuturor.

In plus, daca ne permitem un moment de rationalitate in fata povestilor frumoase o sa realizam ca ele descriu o perioada, un moment, ca frumoasa nu e povestea, ci ca frumoasa e Cosanzeana. Atragator e curajul Fat-Frumosului si coplesitoare atentia si curajul prietenilor protagonistilor. Nu lumea aia in care traiesc ei. Nu aia e fascinanta. Aia e relativ normala. Mai dramatica decat a noastra, cea reala, insa la fel de “colorata” de pete negre.

Iar aia cu “au trait fericiti pana la adanci batraneti” o putem crede, dar as vrea sa subliniez diferenta dintre “fericiti” si “linistiti”. De unde stim noi ca nu s-au mai luptat cu zmei si vrajitoare?

In fine, lasam basmele la o parte. Ne intoarcem la ceea ce ne inconjoara.

Lumea asta in care traim e cam urata. Si dezamagitoare. Plina de clisee. Sufocata de superficialitate. Cu valori gresite. Cu neuroni solitari.

Nu o sa gasim niciodata multumire si fericire doar uitandu-ne in jur atat timp cat avem curajul de a privi intreg tabloul.

E adevarat ca avem dreptul sa ne alegem ce privim si ce nu. Problema e ca daca nu ne place poza, nu putem sa dam next de prea multe ori. “Tehnologia existentiala” nu ne prea ajuta.

Oricat am incerca sa ne uitam doar la lucruri frumoase, tot felul de monstruleti ni se arata cand ne e lumea mai draga.

Nici discernamantul nu ne ajuta foarte mult. Ne plac totusi lucrurile astea create de om doar pentru a se chinui pe sine. Ne place sa ne imbracam frumos ca sa fim remarcati. Ne place sa ne chinuim pentru bani, ca doar ei conteaza in ochii celorlalti, a majoritatii. Nu reusesc sa-mi dau seama daca am fost destul de explicita… voiam sa spun ca e inevitabil sa nu devenim macar un pic, la un moment dat sclavi ai lucrurilor care nu inseamna de fapt nimic, dar care ne creeaza iluzia unor sentimente de apreciere, de apartenenta, de iubire etc.

Desi par a critica, nu fac asta. E normal si e bine sa ne aliniem la lumea asta. E bine sa vedem, sa traim, sa cunoastem. Dar atat.

Cineva imi spunea ca prin lumea asta trebuie sa treci, dar sa nu o lasi sa te fure.

Mi-ar placea sa nu se lase nimeni furat… si sa nu uite nimeni ca nu viata e frumoasa, ci unii oameni sunt frumosi, unele momente – magice si unele locuri – transcedentale.

La astea din urma putem spera.

La o viata – nu aici, nu acum.

The endless story of the devil of hope

“Sunt doar doua feluri de persoane: cele care isi doresc mai mult, mereu si cele care se bucura de ceea ce au.”, se gandea in timp ce facea un slalom automatizat printre lumea grabita de pe trotuar.

Daca ar fi stiut unde sa mearga, atunci probabil ca mintea sa nu ar mai fi umblat prin mlastini periculoase ale gasirii unui sens. Stia ca are variante. Ar fi putut sa sune pe cineva sau sa se duca acasa. Ar fi putut chiar sa se duca intr-un bar si sa-i spuna unui necunoscut ca de fapt se stiu de mult timp. Dar nehotararea e o boala grea care te inghite putin cate putin, pana cand din tine ramane doar umbra unor preferinte.

In jur tot felul de regrete se invarteau ametitor intr-o miscare browniana. Ar fi putut sa faca atat de multe, dar niciodata nu a reusit. Se scurse inca un pic pe asfaltul murdar si mai puse o foaie in dosarul cu nemultumiri. Stransese ceva documentatie. Stia prea bine unde greseste si unde ar putea schimba ceva. Avea o harta exacta a sa si a lumii inconjuratoare.

In dreapta sa se tara greoi apa verde si plina de mazga a unui rau ce ar fi putut fi frumos. Se simtea precum apa aia la care oricui i-ar fi fost greu s-o priveasca mai mult de o secunda. Cu fiecare pas aduna furie. De ce nu a putut? Oare nu si-a dorit destul de mult? De ce slabiciunea i-a fost brand in fata atator persoane? Poate ca pur si simplu s-a supraevaluat. Poate ca e normal sa ii fie scarba de sine, ca rezultat a ceea ce a crezut ca e si ceea ce a facut cu viata sa pana in momentul de fata.

Aproape ca rosti cu voce tare: “Ah, si daca totul ar fi atat de simplu. Daca as putea doar sa cred ca sunt o persoana oribila, intr-o lume gretoasa, atunci poate as avea sansa de a invata sa traiesc asa”. Insa gandurile hartuiau cu nesimtire acea fiinta de langa raul putred. Isi dadea seama ca nu are motive sa se simta asa. Ca viata e frumoasa si trebuie traita. Raul acela de langa el a fost candva curat si cu siguranta va fi asa din nou, candva. Lipsa de recunostinta, nemultumire, slabiciune. Nimic - dar absolut nimic - nu era batut in cuie.

Obosi, iar un murmur putin deranjant ocupa locul gandurilor chinuitoare. Merse mult asa, cu privirea la asfaltul murdar, fara sa indrazneasca, fara sa isi doreasca sa priveasca mazga verde a raului ce odata a fost frumos. A lasat dare de furie in urma sa. Doar o pata in plus pe trotuar.

Cand a ajuns, nu mai avea nimic. Nici furie, nici ganduri. Mai fusese aici. De multe, multe ori. Isi amintea perfect cum isi carase de atatea ori membrele grele din acel punct pana acasa, in patul sau. Somn. “Somnul rezolva multe.”. Adevarul e ca un somn bun sterge multe. Te trezesti un alt om, constiinta se simte bine dupa o pauza.

Aici… aici. Fix in locul asta visase ca invata sa zboare pe muzica de Pink Floyd, langa o prezenta care, asa cum o privea acum, fusese cel mai bun medicament impotriva propriilor sale abcese mentale.

Dandu-si seama ce pierduse, simti cum sangele incepe sa-i pulseze violent in cap. O forta din sinea sa era gata sa izbucneasca. Dar nu se intampla nimic. Statea fara sa se miste, gata sa explodeze. Scoase tremurand dosarul si-l arunca in apa curata si mare din fata sa. Foile se imprastiau, cerneala se intindea, iar toate acele cuvinte mureau. Harta sa se dizolva si nu-i parea rau.

Incepu sa scape de haine. O ultima baie ar trebui sa fie comfortabila, Ce bine ca nu stia sa inoate. Asa totul era simplu.

Pe cand isi aprindea o ultima tigara, a auzit pasi. O prezenta usor trista isi facu aparitia si ceru un foc. Poate ca planul ar fi fost indeplinit, daca acea persoana n-ar fi zambit cand a intrebat “Esti ok?”.

Doar ca acel zambet si gustul atentiei primite gratuit a schimbat totul. Totul a generat un zambet si o nedumerire dulceaga a celui care tocmai isi aprinse prima tigara dupa aceea care ar fi trebuit sa fie ultima.

Pe masura ce prezenta usor trista se indeparta cu pasi molcomi, fumul iesea impletit cu arome de speranta din plamanii persoanei care voia sa-si incheie viata intr-o apa curata, in locul in care visase ca o sa invete sa zboare, pe muzica de Pink Floyd, langa acel medicament perfect pentru abcesele propriului sine.

“Hunger hurts, but starving works, when it costs too much to love”, fredona punand capul pe perna, in patul sau, pregatindu-se sa-si odihneasca constiinta ametita de drogul primit dupa atat de mult timp…

  

*** Speranta e e doar un drog de care suntem cu totii dependenti. Daca nu ne luam doza, intram in sevraj. Ne descompunem si ne schimonosim in fata celor mai simple lucruri. Iar cand nu avem speranta, ne multumim cu orice ii seamana. Precum alcoolicii care beau parfum in loc de vodka.***

partea finala?

Partea finala incepe.

Incepe…

…cu sfarsitul de vara.

Si-asa s-a mai dus inca o portie de mare si soare. Ai simtit-o trecand pe langa tine sau ai trecut si tu o data cu ea? 

Nu mai conteaza, oricum. Nu crezi? Numai bine, te vei trezi “when September ends” si deja vei fi mult peste masura preocupat de frig, noua garderoba de toamna-iarna, cadouri de Craciun si vise mai bune pentru anul care urmeaza.

Dar nu vei avea cu adevarat timp pentru toate astea. Doar se va fi trezit la viata clasa muncitoreasca :) toti vor fi cu chef si spor la munca si te vor tari dupa ei, fie ca vrei, fie ca nu.

Iarasi n-o sa ai timp de curatenia de Craciun, din nou nu vei stii ce cadouri sa iei, va veni din nou ajunul care te va prinde intr-un hypermarket, impins de oameni cu carucioare pliiine cu prea multe bunatati.

Probabil ca nici de data asta nu vei reusi sa-ti organizezi revelionul. In strainatate ai fi vrut tu anul trecut. Si ti-ai promis chiar la primul toast de dupa Miezul Noptii ca vei face rezervari si vei organiza un grup mare si dornic de distractie pentru a nu petrece revelionul din nou pe unde apuci. Dar socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ si parca te vezi in prag de a repeta istoria.

Insa nu mai conteaza. Se apropie un nou an si o sa simti asta din ce in ce mai acut pe masura ce te vei apropia de intens mediatizatele sarbatori de iarna. Vei simti din nou speranta ca anul ce urmeaza va fi mai bun. Iti vei face planuri si liste. Listute. Care mai de care intestate cu dorinte si rugaminti adresate unui Mos Craciun care mai exista doar in tine.

Binenteles, nu te va scuti nici rationalitatea crunta a omului matur (si sceptic). Iti vei pastra aspiratiile in limita bunului simt si nu te vei imbata cu cine stie ce sperante desarte. Pana la urma, nu e decat (inca) o perioada a anului, cu nimic diferita de celelalte, in afara de mocirla ce te va enerva mai mult decat ai crede acum.

Dar propun sa trecem putin de planul realitatii crude. Te-ai gandit vreodata cum ar fi daca te-ai trezi asa, peste noapte, peste zi… peste oricat ar fi nevoie… avand efectiv tot ce ti-ai dorit?

Suficienti bani pentru a nu avea grija zilei de maine. Suficient timp pentru a te relaxa, prieteni care chiar vor sa calatoreasca mereu, oricand cu tine. Haine care sa te puna in valoare sisa-ti creasca rating-ul personal. Gadget-uri si un sef care sa te admire. Un job placut si o activitate care sa te pasioneze…

Plus tot ce a mai fost vreodata pe vreuna din listele tale…

Ce te-ai face? Ai fi fericit?

Oare ai stii ce sa faci cu toate lucrurile astea pe care ti le-ai dorit?

Mai mult – ai realiza ca le ai? Ca sunt ale tale?

Le-ai accepta ca parte din tine. Te-ar reprezenta ca persoana?

Mai exact – ti-ar aduce sentimentul acela antitetic cu nemultumirea pe care o resimti acum, zi de zi?

Zi-mi sincer: crezi ca asa ai intalni partea finala a nemultumirilor tale ?

Why not? by absenceofone

De ce sa nu arati ca se poate? Chiar este realizabil. Tu poti. Discurs motivational matinal.

Poti da 12 examene in 2 saptamani. Te poti concentra asupra carierei, activ, zilnic. Poti ajuta oameni. Un zambet si o imbratisare la schimb pentru un plin al sufletului tau. Poti pleca in lume. Poti dormi intr-o seara in alt pat. Ai tai – prieteni, parinti, colegi sunt langa tine.

Am introdus verbul “a putea” in vocabularul meu cotidian. Dintr-o mare incredere in sine? Probabil. Desi vantul ma cam bate din cand in cand si merg pe carari necunoscute si periculoase. Ma regasesc in fiecare dimineata, in orice zi, fie sic and e soare cu dinti.

Deschide-te. Pentru tine. Chiar daca sunt temperaturi scazute pentru aceasta perioada a anului. In ciuda faptului ca nu ai tigari. Trecand cu vederea ca nu esti inteles, vorbesti aceleasi si aceleasi prostii de ceva vreme. Nu ti-ai balacit picioarele in mare cu restul lumii. Totul e bine. Ai incredere.

Ma intorc la ale mele treburi. Prietenul meu, timpul, mi-a zis ca vizita lui este scurta luna aceasta.

It’s alright! :)

***publicat de absenceofone***