A Very Long Engagement (Un long dimanche de fiançailles)

Cand mi-am propus sa vad A Very Long Engagement  (Un long dimanche de fiançailles), cautam un simplu film de dragoste, frumos, cu cateva rasturnari de situatie si cu final fericit. L-am gasit pe IMDB, ca recomandare de film similar cu unul recomandat de catre o buna prietena.

 

Am citit acolo ca este vorba despre o tanara femeie, Mathilde, care desi are toate motivele sa creada ca logodnicul ei (Manech) a murit in razboi, se incapataneaza sa il caute. Un film despre o lunga cautare. Mi-am spus in sinea mea ca e foarte posibil sa fie o actiune plata, incununata doar de crampeie de vis si iubire.

Cu toate astea, posibil datorita faptului ca protagonista este aceeasi ca in Amelie (film pe care, spre rusinea mea, nu l-am vazut, insa cred cu tarie in frumusetea pe care inca n-am descoperit-o)… sau poate gratie plictiselii apasatoare presarata cu dorinta de nepotolit de a gasi ceva nou, m-am uitat la trailer. Moment decisiv prin frumusetea imaginii si intensitatea transmisa. Nimic edificator, dar suficient de coplesitor din punct de vedere estetic pentru a ma convinge sa vizionez filmul.

S-a intamplat in seara asta. Spun pentru a face cat mai credibila impresia pe care am de gand sa o pun “pe masa” mai jos.

M-am trezit in fata unui inceput sumbru, intr-un decor de razboi. Noroi, mizerie sufleteasca, soldati condamnati la moarte de catre proprii camarazi. Astfel de scene au impanzit tot filmul, de la cele mai cunoscute de catre noi toti: transeele, adaposturile, mancarea - scarboasa in lipsa foamei, furtul de cizme de la soldati morti si altele asemenea. Si totusi a fost mai mult de atat. Razboiul a devenit real. Eu insami, crescuta in san de bunastare si lipsa de griji (in afara celor strict intelectuale :) ) am ajuns sa cred ca stiu…inteleg… perfect… ca si cum as fi fost acolo – teroarea razboiului.

Pierderea umanitatii e exprimata in cele mai mici, dar crunte detalii. Iar asta pentru ca nu e ilustrat doar razboiul, ci si o parte din oamenii care au luat parte la acesta, istoriilor lor, persoanele dragi, motivatiile si fricile. Se contureaza contextul personal al fiecaruia in acel cadru dezolant si felul in care cea mai adanca slabiciune a sufletului se transforma inveitabil intr-o rana reala a trupului, rana care de multe ori e letala.

Filmul nu este doar despre razboi, desi impresioneaza prin asta. Cautarea Mathildei m-a condus prin povestiri in rama, frumoase subiecte ce ar putea constitui ele insele cate un film de sine statator.  Fiecare personaj are o istorie, iar fiecare istorie creeaza la randul ei un val coplesitor de emotii.

Peste toate acestea, personajul Mathildei nu ne scuteste niciodata de poverile si rasplata sperantei. Ea este aproape omniprezenta, parca asigurandu-se ca nu uitam faptul ca ea este personajul principal.

Cu alte cuvinte, intr-un stil mai obiectiv, firul povestii nu este deloc unul usor de ghicit, dar cu toate suprizele si sentimentele starnite, se poate spune ca tot e aproape imposibil sa te dezlipesti cu gandul de la povestea principala.

A Very Long Engagement este un film intens, pasional, in feluri in care nu te-ai putea gandi de prima oara. Nu este doar o drama. Nu este doar o poveste de dragoste incapatanata. Este de fapt o expresie a sperantei si a (non)puterii omenesti.

Offtopic: As fi vrut sa mai “puric” acest review, fiind primul din vietisoara mea… dar raman la preferinta de a posta “la cald” impresia :)

Siiiiii… ii multumesc filmului pentru faptul ca m-a determinat sa scriu despre el :D

Deci recomand! Cu multa caldura. Si inchei prin a va dori o viata faina, ca deja ma intind pe langa subiect... dar de! De prea multe ori e prea ademenitor sa NU faci lucrurile ca la carte.

Prima iubire, societate si efecte adverse

Cunoasteti prima iubire? Sigur ati auzit de ea.

Acum, va spun sincer, daca doar ati auzit si nu ati trait, nu va osteniti sa cititi mai departe. N-o sa insemne nimic pentru voi si mai bine va scutiti de  o pierdere de vreme nici macar placut pentru vaz sau minte.

Voi - cei care umblati cu prima iubire de mana – nu cititi nici voi. Nu as vrea sa intelegeti ca totul trece. Fiti incantati si iubiti in continuare. Asta nu e lucru de citit si gandit, ci numa’ de simtit.

Si in sfarsit ajung la voi, cei din urma. Da, da! La voi ma refer – cei care nu mai umblati imbratisati cu prima iubire decat prin gand si prin cateva vise ratacite.

Voiam sa va spun ca am impresia ca am descoperit ceva… nu e de bine, c’est la vie, dar macar ar putea fi util la nivel de personal development, vorba americanului.

Ati observat cumva ca treaba aia minunata cu fluturasi in stomac si planuri pentru o viata intreaga lasa in urma niste sechele de toata frumusetea?

Hai sa incerc sa va explic mai bine, ca se pare ca nu-s o prea buna prietena a cuvintelor in seara asta.

Cand mentionam sechelele nu ma refeream la traume post-despartire. Alea se amelioreaza in timp si se vindeca absolut complet cu o indragosteala noua. Garantez, serios!

Sechelele sunt cicatrici lasate de prima iubire, infectate de norme sociale si standarde personale stabilite pe principii care la baza nu ne apartin.

Simptomatologia e strans legata de cauzele infectiei. Cum apare un factor extern de infectat (anturaj, bani, job s.a.m.d.), cum apar sechelele.

Un pic mai concret de atat: ganditi-va (hai, un mic efort) cum v-ar placea acum foarte mult de Cineva, v-ati intelege extraordinar si deja s-ar contura indragosteala. Fix atunci ati observa ca Cineva nu are job si se complace traind de pe o zi pe alta. Voi, in schimb, nu va inchipuiti viata fara un salariu si-un patron, iar stabilitatea financiara e un scop la care ati aspirat de cand va stiti. Nu-I asa ca va cam desumflati? Se prafuieste entuziasmul si incep sa se vada din ce in ce mai mult defecte ale acelui Cineva.

Asta se numeste o sechela cu agent infectios numit job. E foarte des intalnit virusul in ultimul timp.

Ce naiba face sechela de fapt? Pai:

- va obliga sa ganditi cand fiecare parte a voastra ar dori sa-si asume riscul de a descoperi daca exista sau nu magie

- va impiedica, poate, sa traiti o iubire la fel sau mai incantatoare decat prima

- va rapeste posibilitatea de a va bucura de ceva incontestabil de frumos

Si mai ales…

- va fura sansa de a vedea concret cum ar fi

Revin la factori infectiosi si subliniez faptul ca acestia reprezinta doar principii pe care le-am mostenit fara a vedea variantele sau standarde bagate pe gat. Daca ele sunt fruct copt al gandirii personale, atunci nu se mai numeste infectie ci preferinta personala.

Sechele, sechele, sechele… ce urat suna… nu am vrut sa transmit tristete, cinstit si cu mana pe inimiutza va zic. Am vrut doar sa va indemn sa va tratati.

Mai luati un medicament anti-stari-de-tristete-dubii-si-nelinisti: alegeti-va singuri standardele si principiile. Si faceti asta pe cont propriu si activ. Ceea ce  spun ceilalti e doar ceea ce au invatat ei de la viata.

Ce spun eu sunt doar vorbe.

Se incumeta cineva sa vada daca am dreptate? :)

Degeaba. Intre rationalitate si simtire.

Degeaba ne ascundem si degeaba ne planuim arzator schimbarea.

Ne uitam la altii si ne inchipuim ca vom ajunge ca ei, dar totul e inutil si de multe ori eforturile se apropie de grotesc.

Ne construim modele in viata si ne orientam dupa ceea ce credem ca e ideal.

Dar cand trecem prin toate astea omitem sa ne mai gandim la noi.

Suntem competitivi si nu ne place cand ni se spune ca suntem intr-un fel rau sau cand feedback-ul e negativ.

Din pacate ne acordam mult prea putin timp pentru a ne forma o parere proprie despre ceea ce e important si frumos pentru noi.

Suntem, dar nu ne uitam in oglinda decat ca sa vedem cum aratam.

Ne incapatanam sa intoarcem mereu privirea de la adevarul absolut: suntem toti oameni. 

Frumosi si diferiti.

Tot felul de standarde se incalcesc in jurul nostru, dar cati dintre noi isi dau seama ca sunt doar ate, si nu nisip miscator?

Ne tinem pe noi in loc pentru a ne uita la lume. Nu ne miscam cu tot trupul pentru ca e posibil sa ne inecam.

Pacat ca unii dintre noi viseaza. Iar daca o persoana se vede pe sine intr-un anumit fel, atunci cu siguranta e deja o mica parte din acel fel.

Arar exista cate-un om care include in ecuatie atat visele sale, cat si propria sa persoana, cea reala. Iar acel om este cel care face diferenta… Prin ce?

Prin fericire.

Pentru ca un om cu adevarat fericit e cel care e armonios in simtaminte, trairi, ratiune si gesturi.

Le-am pus in ordinea asta intentionat, iar asta e ultimul lucru pe care vreau sa-l spun in aceasta privinta.

Intai ar trebui sa simti, pentru ca ceea ce este in sufletul tau e irevocabil. Abia apoi, cand ai o baza reala a ta… o harta a emotiilor tale… abia apoi, zic eu, ca ar trebui sa te incumeti sa explorezi orasul ala numit “ganduri”. Abia atunci, zic eu, ai putea fi in stare sa te lupti cu zgaibele agresive ale rationalitatii. Si doar dupa toate astea, gesturile tale ar putea avea un sens real. Sensul tau.

De ce graiesc la plural? Pentru ca intr-un final, frumosi si diferiti formam impreuna tot o apa si-un pamant.

Gara mea, by absenceofone

Sunt o gara de ganduri. Atatea vin si pleaca, la ore fixe. Cateodata cu intarzieri mari. Altadata mai devreme, ceea ce e contra naturii. Dar bine. De cele mai multe ori cand trebuie, la ora exacta. Ora exacta. Momentul oportun. Vin si pleaca. Se joaca cu mine si cu locul meu, cu gara mea. Lasa un spatiu gol sau umplu un spatiu.

Pot sa zic ca-mi iubesc gara? Da. E gara mea si-o iubesc. Pe langa alte zeci de lucruri. E a mea. Nu e vorba de posesivitate. Stiu ca doar eu o cunosc. Nimeni altcineva. Desi o descriu in cuvinte si o expun in cele mai incarcate cai.

Nimeni nu-ti va cunoaste vreodata  gara. Pentru ca e doar a ta. 

*** publicat de absenceofone ***

Friends with benefits

Definirea conceptului

“Friends with benefits” se refera la o relatie de prietenie in care cei doi se bucura si de momente (mai) intime fara a avea obligatii de tip “in a relationship” unul fata de celalalt.

Ideologia acestui tip de relatie se bazeaza pe principiul “Avem propriul nostru stil de kung-fu: fu-tai, dar daca nu iti convine ceva, poti sa sugi o ceapa.”

Contextul social

Intr-o lume cu prea multe posibilitati, cei cu IQ-ul mai fortos realizeaza ca, indiferent cat de mult s-ar chinui este imposibil sa-si gaseasca o jumatate (si totusi se intampla, conform Alain de Botton). Asadar, cei despre care ziceam mai sus, incep sa-si caute sferturi. Si ce sfert bun e ala care e constient de faptu’ ca nu va fi niciodata o jumatate!

Sfertului poti sa-i ceri afectiune cand vrei tu, ca doar sunteti prieteni. Plus ca un sfert stie foarte bine ca nu e singurul, deci nu se va supara daca tu iti imparti timpul si cu alte sferturi.

Parerea majoritatii

Gurile rele spun ca intotdeauna intr-o relatie de tip “friends with benefits”, unul dintre cei implicati ajunge sa tina mai mult decat trebuie la celalalt si, implicit, iese cu inima franta din situatiunea cu pricina.

Pe de alta parte, se zvoneste prin popor ca astfel de relatii sunt perfect normale si ca nu presupun nimic mai mult in afara de prietenie si… na! oleaca de momente intime. Adica e simplu. Vorbim, ne simtim extraordinar unul cu celalalt si ne satisfacem si unele nevoi impreuna. Atat si nimic mai mult.

Concepte similare

A nu se confunda “friends with benefits” cu “f**k buddies”. Diferenta e ca cel din urma concept nu presupune si prietenie, ci doar partea aia fizica. Deci no talking (only dirty talking).

Parerea mea

Dupa ce-am cugetat profund asupra temei alese, pot afirma cu mana pe inimiutza ca eu nu cred ca exista cu adevarat prieteni cu beneficii pentru ca, in primul rand e imposibil sa nu te atasezi de o persoana cu care imparti asternutul.

Apoi, hai sa o luam asa… sunteti friends din-aia. Si el/ea iti este prieten/a bun/a in timp ce va intelegeti si nemaipomenit in pat (sau pe unde apucati, in functie de preferinte). Deci iesiti in oras impreuna, aveti lucruri in comun, vorbiti, va impartasiti chestii, pareri si pe deasupra mai faceti si prostii. Pai nu asta face si un cuplu?

Ah, da, am uitat faptul ca sunteti amandoi liberi sa va cuplati cu cine vreti, dar pana la urma si daca esti intr-o relatie nu esti la fel de liber si sa-ti faci de cap, si sa te combini cu oricine altcineva? Si esti in aceeasi masura liber sa-i spui ce-ai facut (si cu cine) atat partenerului de cuplu, cat si prietenului cu beneficii.

Eu sustin ca treaba asta cu prietenia mutanta e doar o scuza pentru oamenii carora le e teama de cuvinte (cum ar fi cuvantul “relatie”), pentru ca pana la urma, pe orice parte ai intoarce-o, ii fix aceeasi Marie cu alta palarie :)

un el si o ea

Ea era la a treia familie.

Ochi mici, breton des si o fata care parea chiar mai rotunda decat era. Tatal ei o iubea mult. Intre ei era un soi de telepatie – se intelegeau doar din priviri. Cand mama ei era suparata si vorbea urat, cand ea isi dorea ceva dar nu indraznea era suficient sa se uite in ochii lui, tatal ei ii oferea tot ce avea nevoie – de la amuzament in situatii neplacute pana la papusi si pantofi la comanda.

Tatal ei era macelar. Mama ei – o persoana foarte volubila, cu un vocabular colorat, extraordinar de priceputa la negocieri si cu o nestramutata dorinta de a-si impune vointa in orice circumstante.

Ea se batea cu baietii, se urca in copaci, se dadea in leagan deasupra intinderilor de urzici si carmuia sania inghesuita cu amatori de senzatii tari, intr-o cursa nebuna pe un deal abrupt, cursa finalizata cu un salt peste raul ce marginea periculos dealul.

Ea nu a prea fost la petreceri. Mama ei a inchis-o afara cand, la 19 ani a ajuns inapoi de la intalnire la scandaloasa ora de 9 si jumatate. In circumstante similare, a trebuit sa se duca la intalnire purtand haine intr-o mie de culori si o basma asortata.

El era la singura sa familie.

Avea un frate mai mare, care l-a invatat sa fumeze, un tata care cand l-a prins i-a stins tigara in palma si o mama care isi dorise dintotdeauna o fata, consolondu-se prin a-l imbraca pe el cu haine mai feminine.

Slab, cu parul aproape negru si cu ochi azurii. Statura ii trada toleranta de care a dat dovada mai apoi fata de lumea inconjuratoare.

Tatal lui era chelner la un restaurant scump, dupa ce lucrase la Sfat si facuse inchisoare doi ani pentru luare de mita. Avea un tatuaj pe antebrat cu un chip de femeie obisnuita, pe care sotia sa l-a frecat cu piatra ponce, smirghel si alte lucruri abrazive pana cand s-a luat impreuna cu multe straturi de piele.

Mama lui era o femeie care trecuse prin multe in viata. Se lasase mereu la o parte pentru nevoile celor din jur dintr-o ideologie nu-se-stie-de-unde-capatata, care o indruma sa faca mereu  tot ceea ce trebuia, si nu ceea ce isi dorea.

Era intr-unul dintre primii ani de scoala cand a fost lovit de un Trabant condus de un barbat care avea probleme cu vederea. A intrat in coma. Mama lui s-a apucat de fumat in perioada aceea. Ceva din sufletului lui s-a indurat de suferinta pe care ar fi putut-o pricinui in familie si si-a revenit din coma dupa 11 zile, ramanand sub tratament inca 9 ani dupa aceea.

El isi dorea sa scrie. Scria. Ea isi dorea sa scape de ai ei. El trecuse printr-o casatorie si o relatie serioasa de lunga durata. Ea fusese la multe intalniri, gasise pe cineva care sa o iubeasca, dar nu iubise. El se ruga seara cu tot sufletul sa intalneasca iubirea adevarata. Ea isi dorea libertate. El testase limitat libertatea in cele mai scandaloase forme ale sale.

Intr-o zi, la indemnul mamei lui, el s-a dus sa cumpere bors de la mama ei. Mama ei, intr-un exces de zel, si-a chemat fata sa-l conduca pana la statia de autobuz. Ea s-a inrosit, s-a fastacit, a invocat marele motiv cum ca nu e nevoie sa-l conduca pentru ca e baiat mare si se descurca, insa a pierdut batalia in fata impunatoarei vanzatoare de bors. 

In statie, autobuzele au trecut ignorante pe langa ei pana la lasarea serii, iar de-atunci nu s-au mai despartit.

Am revenit, by absenceofone

Incerc sa nu. Incerc sa nu ma invart in cerc. De trei ori. Incerc sa nu stau locului.

Sa cunosc, sa vad, sa simt.

Cineva imi spunea odata: “Nu e vorba de persoana. E vorba de idee. Doar de idee.” Gresit intr-un mod total. Chiar daca persoanele pleaca  (sau le lasi u), pleaca si ideea. Bucata cu bucata se duce.

Iarasi am un blocaj de ganduri si sentimente. Si stiu ca mi-ar face al dracu de bine sa ma exprim, sa tip, sa alerg, sa scriu, dar nu pot. Momentan ma imbrac in tricouri colorate. (Alta persoana draga mie :) Imi doresc sa-i fie bine.)

Revin la oameni. Empatizez cu toti. Toti au dreptate. Toti imi vor binele. Ii strang pe toti, unul cate unul, ii adun in bolul meu magic. Si iau tot ce e mai bun din fiecare. Nu am sa incetez niciodata sa cred in ei. Fraiera de mine…Cu toate riscurile implicate, eu nu.

Ea, care imi traduce gandurile. El, care ma tine in brate. Ea, care-mi curata aripile periodic. El, cu care ma simt eu. Ea, care ma aduce cu picioarele pe pamant. El, care ma saruta pe frunte. Ea, care este sufletul meu. El, care ma gadila si ma face sa rad…

De ce nu reusim? Sa punem punctul pe I. Sa acceptam. Sa facem curat si sa plecam in vacanta. Sa zambim necunoscutilor din metrou.

In ultima perioada, am avut o stare extraordinara. Eram atat de plina. Zambeam si-mi venea sa dansez pe strada. Sa fac piruete la birou. Sa plec in lume. Nu singura. Frumoase momente si trairi.

Revin la mine. Ce ma intregeste? Nu stiu. Ce vreau? Am o idee vaga. Unde ma duc eu acum? Ce gluma buna.

Privesc, ascult, citesc, scriu, ma plimb, cunosc, invat, fumez, ating, beau, dansez. Am revenit. E clar.

***publicat de absenceofone***