Striptease

What about striptease? Just put on some provocative music and then slowly start to take off your clothes dancing smoothly. Be careful to move really slow, so that the one watching can fell the lust growing and taking control. Be irresistible and inaccessible.

Think of it as if you’re selling yourself. Would the one watching buy you? This is the main purpose of your action.

Give some tactile previews, just to be sure that it’s very clear what you have to offer.

Go closer… touch gently. Your desire must perspire through every inch of your skin.

Don’t let go even if your getting so close to being totally naked…

The point is to hold on as much as you can.

Did you make him want to touch you? Don’t let him to get all over you. You haven’t finished your self-presentation yet.

Make a rule – he mustn’t move. Now do your best to be sensual, anyway you want to. From now on, don’t hold youself back. Show him the best demo you have of yourself.

If he breaks the rule, you succeeded. You sold the product well enough. Just put the moment to your personal portfolio.

When you’re feeling sad and unimportant take a look at the moment from your portfolio. Remember that you have something someone would buy. Give up to the feeling of not being sufficient to anyone. Simply let go and enjoy the memories.

The sole quest is to find that one client who would pay with his own soul to buy your whole range of products.

As for other people, some of them like to strip their mind. Sadly, the market is weak. Sellers outnumber buyers. Afterall, there aren’t many out there who would buy one’s thoughts.

Lust remains greater than other desires.

All in all, being lost in lust is the easiest thing to enjoy with you whole being whenever your subconcious decides it wants a break.

Basme

Habar n-am cine ne-a mintit pe noi ca viata pe pamantul asta are potentialul de a fi frumoasa.

Nu-mi dau seama cand, cum si de ce am ajuns sa credem ca ni se cuvin o groaza de chestii, de la painea de zi cu zi pana la tricouri de la pull’n’bear si un acoperis deasupra capului.

E adevarat ca fiecare dintre noi a fost intoxicat in vremuri de frageda pruncie cu tot felul de basme si happy-end-uri, dar totusi – sa fim seriosi! Una e literatura – poza unei minti frumoase si alta e realitatea – colaj al gandurilor si faptelor noastre, ale tuturor.

In plus, daca ne permitem un moment de rationalitate in fata povestilor frumoase o sa realizam ca ele descriu o perioada, un moment, ca frumoasa nu e povestea, ci ca frumoasa e Cosanzeana. Atragator e curajul Fat-Frumosului si coplesitoare atentia si curajul prietenilor protagonistilor. Nu lumea aia in care traiesc ei. Nu aia e fascinanta. Aia e relativ normala. Mai dramatica decat a noastra, cea reala, insa la fel de “colorata” de pete negre.

Iar aia cu “au trait fericiti pana la adanci batraneti” o putem crede, dar as vrea sa subliniez diferenta dintre “fericiti” si “linistiti”. De unde stim noi ca nu s-au mai luptat cu zmei si vrajitoare?

In fine, lasam basmele la o parte. Ne intoarcem la ceea ce ne inconjoara.

Lumea asta in care traim e cam urata. Si dezamagitoare. Plina de clisee. Sufocata de superficialitate. Cu valori gresite. Cu neuroni solitari.

Nu o sa gasim niciodata multumire si fericire doar uitandu-ne in jur atat timp cat avem curajul de a privi intreg tabloul.

E adevarat ca avem dreptul sa ne alegem ce privim si ce nu. Problema e ca daca nu ne place poza, nu putem sa dam next de prea multe ori. “Tehnologia existentiala” nu ne prea ajuta.

Oricat am incerca sa ne uitam doar la lucruri frumoase, tot felul de monstruleti ni se arata cand ne e lumea mai draga.

Nici discernamantul nu ne ajuta foarte mult. Ne plac totusi lucrurile astea create de om doar pentru a se chinui pe sine. Ne place sa ne imbracam frumos ca sa fim remarcati. Ne place sa ne chinuim pentru bani, ca doar ei conteaza in ochii celorlalti, a majoritatii. Nu reusesc sa-mi dau seama daca am fost destul de explicita… voiam sa spun ca e inevitabil sa nu devenim macar un pic, la un moment dat sclavi ai lucrurilor care nu inseamna de fapt nimic, dar care ne creeaza iluzia unor sentimente de apreciere, de apartenenta, de iubire etc.

Desi par a critica, nu fac asta. E normal si e bine sa ne aliniem la lumea asta. E bine sa vedem, sa traim, sa cunoastem. Dar atat.

Cineva imi spunea ca prin lumea asta trebuie sa treci, dar sa nu o lasi sa te fure.

Mi-ar placea sa nu se lase nimeni furat… si sa nu uite nimeni ca nu viata e frumoasa, ci unii oameni sunt frumosi, unele momente – magice si unele locuri – transcedentale.

La astea din urma putem spera.

La o viata – nu aici, nu acum.

The endless story of the devil of hope

“Sunt doar doua feluri de persoane: cele care isi doresc mai mult, mereu si cele care se bucura de ceea ce au.”, se gandea in timp ce facea un slalom automatizat printre lumea grabita de pe trotuar.

Daca ar fi stiut unde sa mearga, atunci probabil ca mintea sa nu ar mai fi umblat prin mlastini periculoase ale gasirii unui sens. Stia ca are variante. Ar fi putut sa sune pe cineva sau sa se duca acasa. Ar fi putut chiar sa se duca intr-un bar si sa-i spuna unui necunoscut ca de fapt se stiu de mult timp. Dar nehotararea e o boala grea care te inghite putin cate putin, pana cand din tine ramane doar umbra unor preferinte.

In jur tot felul de regrete se invarteau ametitor intr-o miscare browniana. Ar fi putut sa faca atat de multe, dar niciodata nu a reusit. Se scurse inca un pic pe asfaltul murdar si mai puse o foaie in dosarul cu nemultumiri. Stransese ceva documentatie. Stia prea bine unde greseste si unde ar putea schimba ceva. Avea o harta exacta a sa si a lumii inconjuratoare.

In dreapta sa se tara greoi apa verde si plina de mazga a unui rau ce ar fi putut fi frumos. Se simtea precum apa aia la care oricui i-ar fi fost greu s-o priveasca mai mult de o secunda. Cu fiecare pas aduna furie. De ce nu a putut? Oare nu si-a dorit destul de mult? De ce slabiciunea i-a fost brand in fata atator persoane? Poate ca pur si simplu s-a supraevaluat. Poate ca e normal sa ii fie scarba de sine, ca rezultat a ceea ce a crezut ca e si ceea ce a facut cu viata sa pana in momentul de fata.

Aproape ca rosti cu voce tare: “Ah, si daca totul ar fi atat de simplu. Daca as putea doar sa cred ca sunt o persoana oribila, intr-o lume gretoasa, atunci poate as avea sansa de a invata sa traiesc asa”. Insa gandurile hartuiau cu nesimtire acea fiinta de langa raul putred. Isi dadea seama ca nu are motive sa se simta asa. Ca viata e frumoasa si trebuie traita. Raul acela de langa el a fost candva curat si cu siguranta va fi asa din nou, candva. Lipsa de recunostinta, nemultumire, slabiciune. Nimic - dar absolut nimic - nu era batut in cuie.

Obosi, iar un murmur putin deranjant ocupa locul gandurilor chinuitoare. Merse mult asa, cu privirea la asfaltul murdar, fara sa indrazneasca, fara sa isi doreasca sa priveasca mazga verde a raului ce odata a fost frumos. A lasat dare de furie in urma sa. Doar o pata in plus pe trotuar.

Cand a ajuns, nu mai avea nimic. Nici furie, nici ganduri. Mai fusese aici. De multe, multe ori. Isi amintea perfect cum isi carase de atatea ori membrele grele din acel punct pana acasa, in patul sau. Somn. “Somnul rezolva multe.”. Adevarul e ca un somn bun sterge multe. Te trezesti un alt om, constiinta se simte bine dupa o pauza.

Aici… aici. Fix in locul asta visase ca invata sa zboare pe muzica de Pink Floyd, langa o prezenta care, asa cum o privea acum, fusese cel mai bun medicament impotriva propriilor sale abcese mentale.

Dandu-si seama ce pierduse, simti cum sangele incepe sa-i pulseze violent in cap. O forta din sinea sa era gata sa izbucneasca. Dar nu se intampla nimic. Statea fara sa se miste, gata sa explodeze. Scoase tremurand dosarul si-l arunca in apa curata si mare din fata sa. Foile se imprastiau, cerneala se intindea, iar toate acele cuvinte mureau. Harta sa se dizolva si nu-i parea rau.

Incepu sa scape de haine. O ultima baie ar trebui sa fie comfortabila, Ce bine ca nu stia sa inoate. Asa totul era simplu.

Pe cand isi aprindea o ultima tigara, a auzit pasi. O prezenta usor trista isi facu aparitia si ceru un foc. Poate ca planul ar fi fost indeplinit, daca acea persoana n-ar fi zambit cand a intrebat “Esti ok?”.

Doar ca acel zambet si gustul atentiei primite gratuit a schimbat totul. Totul a generat un zambet si o nedumerire dulceaga a celui care tocmai isi aprinse prima tigara dupa aceea care ar fi trebuit sa fie ultima.

Pe masura ce prezenta usor trista se indeparta cu pasi molcomi, fumul iesea impletit cu arome de speranta din plamanii persoanei care voia sa-si incheie viata intr-o apa curata, in locul in care visase ca o sa invete sa zboare, pe muzica de Pink Floyd, langa acel medicament perfect pentru abcesele propriului sine.

“Hunger hurts, but starving works, when it costs too much to love”, fredona punand capul pe perna, in patul sau, pregatindu-se sa-si odihneasca constiinta ametita de drogul primit dupa atat de mult timp…

  

*** Speranta e e doar un drog de care suntem cu totii dependenti. Daca nu ne luam doza, intram in sevraj. Ne descompunem si ne schimonosim in fata celor mai simple lucruri. Iar cand nu avem speranta, ne multumim cu orice ii seamana. Precum alcoolicii care beau parfum in loc de vodka.***

partea finala?

Partea finala incepe.

Incepe…

…cu sfarsitul de vara.

Si-asa s-a mai dus inca o portie de mare si soare. Ai simtit-o trecand pe langa tine sau ai trecut si tu o data cu ea? 

Nu mai conteaza, oricum. Nu crezi? Numai bine, te vei trezi “when September ends” si deja vei fi mult peste masura preocupat de frig, noua garderoba de toamna-iarna, cadouri de Craciun si vise mai bune pentru anul care urmeaza.

Dar nu vei avea cu adevarat timp pentru toate astea. Doar se va fi trezit la viata clasa muncitoreasca :) toti vor fi cu chef si spor la munca si te vor tari dupa ei, fie ca vrei, fie ca nu.

Iarasi n-o sa ai timp de curatenia de Craciun, din nou nu vei stii ce cadouri sa iei, va veni din nou ajunul care te va prinde intr-un hypermarket, impins de oameni cu carucioare pliiine cu prea multe bunatati.

Probabil ca nici de data asta nu vei reusi sa-ti organizezi revelionul. In strainatate ai fi vrut tu anul trecut. Si ti-ai promis chiar la primul toast de dupa Miezul Noptii ca vei face rezervari si vei organiza un grup mare si dornic de distractie pentru a nu petrece revelionul din nou pe unde apuci. Dar socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ si parca te vezi in prag de a repeta istoria.

Insa nu mai conteaza. Se apropie un nou an si o sa simti asta din ce in ce mai acut pe masura ce te vei apropia de intens mediatizatele sarbatori de iarna. Vei simti din nou speranta ca anul ce urmeaza va fi mai bun. Iti vei face planuri si liste. Listute. Care mai de care intestate cu dorinte si rugaminti adresate unui Mos Craciun care mai exista doar in tine.

Binenteles, nu te va scuti nici rationalitatea crunta a omului matur (si sceptic). Iti vei pastra aspiratiile in limita bunului simt si nu te vei imbata cu cine stie ce sperante desarte. Pana la urma, nu e decat (inca) o perioada a anului, cu nimic diferita de celelalte, in afara de mocirla ce te va enerva mai mult decat ai crede acum.

Dar propun sa trecem putin de planul realitatii crude. Te-ai gandit vreodata cum ar fi daca te-ai trezi asa, peste noapte, peste zi… peste oricat ar fi nevoie… avand efectiv tot ce ti-ai dorit?

Suficienti bani pentru a nu avea grija zilei de maine. Suficient timp pentru a te relaxa, prieteni care chiar vor sa calatoreasca mereu, oricand cu tine. Haine care sa te puna in valoare sisa-ti creasca rating-ul personal. Gadget-uri si un sef care sa te admire. Un job placut si o activitate care sa te pasioneze…

Plus tot ce a mai fost vreodata pe vreuna din listele tale…

Ce te-ai face? Ai fi fericit?

Oare ai stii ce sa faci cu toate lucrurile astea pe care ti le-ai dorit?

Mai mult – ai realiza ca le ai? Ca sunt ale tale?

Le-ai accepta ca parte din tine. Te-ar reprezenta ca persoana?

Mai exact – ti-ar aduce sentimentul acela antitetic cu nemultumirea pe care o resimti acum, zi de zi?

Zi-mi sincer: crezi ca asa ai intalni partea finala a nemultumirilor tale ?

Why not? by absenceofone

De ce sa nu arati ca se poate? Chiar este realizabil. Tu poti. Discurs motivational matinal.

Poti da 12 examene in 2 saptamani. Te poti concentra asupra carierei, activ, zilnic. Poti ajuta oameni. Un zambet si o imbratisare la schimb pentru un plin al sufletului tau. Poti pleca in lume. Poti dormi intr-o seara in alt pat. Ai tai – prieteni, parinti, colegi sunt langa tine.

Am introdus verbul “a putea” in vocabularul meu cotidian. Dintr-o mare incredere in sine? Probabil. Desi vantul ma cam bate din cand in cand si merg pe carari necunoscute si periculoase. Ma regasesc in fiecare dimineata, in orice zi, fie sic and e soare cu dinti.

Deschide-te. Pentru tine. Chiar daca sunt temperaturi scazute pentru aceasta perioada a anului. In ciuda faptului ca nu ai tigari. Trecand cu vederea ca nu esti inteles, vorbesti aceleasi si aceleasi prostii de ceva vreme. Nu ti-ai balacit picioarele in mare cu restul lumii. Totul e bine. Ai incredere.

Ma intorc la ale mele treburi. Prietenul meu, timpul, mi-a zis ca vizita lui este scurta luna aceasta.

It’s alright! :)

***publicat de absenceofone***

Scrisoare catre Frica

Draga mea Frica,

Iti amintesti primul moment in care ne-am cunoscut? Ma urcasem in lift, se stinsesera luminile, iar liftul pornise. Eram singura in incaperea aia de unu’ pe unu’, dar ai aparut tu. N-ai stat mult cu mine. Te-a gonit vecinul care a deschis usa liftului pe care il chemase.

Asa esti tu, vii repede si pleci cand ai chef. Dar hai, recunoaste, ai si momente in care zabovesti incapatanata. Eu iti zic “Du-te dracu’”, tu imi spui “Mai stau un pic!”. Si esti tare a naibii cand nu vrei sa pleci. Stii ca nu-mi face bine prezenta ta. Ma nelinistesti.

Avem o relatie foarte complicata. Acum te-as goni din viata mea pentru totdeauna. De fapt, nu doar acum. Au fost multe momente in care te-am izgonit cu speranta ca n-ai sa te mai intorci niciodata.

Tu nu stii sa fii alaturi de mine cand trebuie. Esti o egoista, sa stii. Ma superi foarte rau cu treaba asta. Eu cred ca tu esti dependenta de mine. Pur si simplu, you can’t let me go. Iti place sa imi fii alaturi cand stau la o cafea cu Increderea si cu Visele si Planurile. Te asezi la masa si te bagi in conversatie, neinvitata. Contrazici pe toata lumea, gesticulezi haotic si darami cesti pline si tigari pe fata de masa. Tu ai idee de cate ori era sa-mi arda intreaga casa de la neglijenta ta? Stiu ca stii. I know. Dar mai stiu si ca tie iti cam place asa. Atunci cand te certi cu iubirea ta, Curajul, nu-ti mai pasa de nimic. Suferi atat de tare cand el nu este cu tine, incat vii si te agati disperata de gatul meu.

Tot ceea ce faci tu rau fata de mine, e din cauza lipsei lui. De ce esti catar si nu intelegi ca el, Curajul, este perechea ta, langa care ar trebui sa fii always and forever? Ar trebui sa inveti sa mai lasi de la tine.

Oricum, nu ma intelege gresit, nu te urasc. Tu nu faci numai lucruri rele. Ai si tu highlight-urile tale. De exemplu cand ma impiedici sa mai beau un shot de Jager spunandu-mi ca e posibil sa-mi petrec restul serii in baie, acompaniata de un Scobutil.

Da, bine, hai recunosc, imi esti chiar draga. Esti parte din mine si n-as vrea sa dispari pentru totdeauna. Daca m-ar auzi Curajul acum, cred ca mi-ar trage o mama de bataie de m-ar ustura fundul zile si nopti…

Dar nu asta e ideea.

Ideea e de fapt ca voi doi ar trebui sa nu va mai certati. Sa veniti la mine in vizita impreuna, fericiti. Sunteti diferiti, dar stiti si voi ca unul fara altul nu puteti.

Ai priceput ce tot indrug eu aici? Sper ca da.

Iar data viitoare te astept la o cafea, impreuna cu prietenul meu drag, Curajul.

Cu mult drag, presarat cu injuraturi,

Angela

A Very Long Engagement (Un long dimanche de fiançailles)

Cand mi-am propus sa vad A Very Long Engagement  (Un long dimanche de fiançailles), cautam un simplu film de dragoste, frumos, cu cateva rasturnari de situatie si cu final fericit. L-am gasit pe IMDB, ca recomandare de film similar cu unul recomandat de catre o buna prietena.

 

Am citit acolo ca este vorba despre o tanara femeie, Mathilde, care desi are toate motivele sa creada ca logodnicul ei (Manech) a murit in razboi, se incapataneaza sa il caute. Un film despre o lunga cautare. Mi-am spus in sinea mea ca e foarte posibil sa fie o actiune plata, incununata doar de crampeie de vis si iubire.

Cu toate astea, posibil datorita faptului ca protagonista este aceeasi ca in Amelie (film pe care, spre rusinea mea, nu l-am vazut, insa cred cu tarie in frumusetea pe care inca n-am descoperit-o)… sau poate gratie plictiselii apasatoare presarata cu dorinta de nepotolit de a gasi ceva nou, m-am uitat la trailer. Moment decisiv prin frumusetea imaginii si intensitatea transmisa. Nimic edificator, dar suficient de coplesitor din punct de vedere estetic pentru a ma convinge sa vizionez filmul.

S-a intamplat in seara asta. Spun pentru a face cat mai credibila impresia pe care am de gand sa o pun “pe masa” mai jos.

M-am trezit in fata unui inceput sumbru, intr-un decor de razboi. Noroi, mizerie sufleteasca, soldati condamnati la moarte de catre proprii camarazi. Astfel de scene au impanzit tot filmul, de la cele mai cunoscute de catre noi toti: transeele, adaposturile, mancarea - scarboasa in lipsa foamei, furtul de cizme de la soldati morti si altele asemenea. Si totusi a fost mai mult de atat. Razboiul a devenit real. Eu insami, crescuta in san de bunastare si lipsa de griji (in afara celor strict intelectuale :) ) am ajuns sa cred ca stiu…inteleg… perfect… ca si cum as fi fost acolo – teroarea razboiului.

Pierderea umanitatii e exprimata in cele mai mici, dar crunte detalii. Iar asta pentru ca nu e ilustrat doar razboiul, ci si o parte din oamenii care au luat parte la acesta, istoriilor lor, persoanele dragi, motivatiile si fricile. Se contureaza contextul personal al fiecaruia in acel cadru dezolant si felul in care cea mai adanca slabiciune a sufletului se transforma inveitabil intr-o rana reala a trupului, rana care de multe ori e letala.

Filmul nu este doar despre razboi, desi impresioneaza prin asta. Cautarea Mathildei m-a condus prin povestiri in rama, frumoase subiecte ce ar putea constitui ele insele cate un film de sine statator.  Fiecare personaj are o istorie, iar fiecare istorie creeaza la randul ei un val coplesitor de emotii.

Peste toate acestea, personajul Mathildei nu ne scuteste niciodata de poverile si rasplata sperantei. Ea este aproape omniprezenta, parca asigurandu-se ca nu uitam faptul ca ea este personajul principal.

Cu alte cuvinte, intr-un stil mai obiectiv, firul povestii nu este deloc unul usor de ghicit, dar cu toate suprizele si sentimentele starnite, se poate spune ca tot e aproape imposibil sa te dezlipesti cu gandul de la povestea principala.

A Very Long Engagement este un film intens, pasional, in feluri in care nu te-ai putea gandi de prima oara. Nu este doar o drama. Nu este doar o poveste de dragoste incapatanata. Este de fapt o expresie a sperantei si a (non)puterii omenesti.

Offtopic: As fi vrut sa mai “puric” acest review, fiind primul din vietisoara mea… dar raman la preferinta de a posta “la cald” impresia :)

Siiiiii… ii multumesc filmului pentru faptul ca m-a determinat sa scriu despre el :D

Deci recomand! Cu multa caldura. Si inchei prin a va dori o viata faina, ca deja ma intind pe langa subiect... dar de! De prea multe ori e prea ademenitor sa NU faci lucrurile ca la carte.