zambet pitic, by absenceofone

De fapt nu am chef sa scriu. De ce sa stii tu ce-I in mine? In inima-mi ciuruita, in sufletul esuat si-n mintea ravasita.

Linistea ma invaluie ca si intunericul stradal. O liniste stupida si inoportuna s-a asternut usor, usor. Iar in partea dreapta a buzelor mi-a aparut un zambet mic cat un pitic. Ce face piticul? Se intreaba multi.

Piticul. Ce ai tu, omule? Zambetul se fastacii. Eu nu’s om. Eh, dar cum nu. Eu te cunosc pe tine.

Eu cred ca nimeni nu ma cunoaste pe mine. Toti cred ca ma stiu, ca-mi sunt aproape, dar nu este asa. Eu nu’s om. Piticul rase-n barba deasa.

Esti un aiurit si-un naiv. Nu te mai uita atat de mult pe cer.  Pasarile zboara. E in firea lucrurilor. Natural ca si padurea. Zambetul se schimonosi.

Esti un impertinent! Cum iti permiti sa faci asemenea afirmatii fara sa cunosti miezul situatiei? 

Fara sa stii nimic despre mine? Piticul se indrepta.

Te-ai nascut copil si copil vei sfarsi. Vei muri intr-o baie incipienta de culori. Te vei forta sa intelegi o sumedenie de lucruri, dar vei sfarsi la fel de nestiutor ca la inceputul inceputurilor. 

Trebuie sa lasi apa sa curga. Zambetul se intrista.

Tu chiar nu stii nimic.

Nu am afirmat niciodata ca stiu.

Atunci de ce ai venit aici cu lectii la mine? Nu mie trebuie sa mi le predai. Du-te in lumea larga, pe carari si drumuri si vapoare. Si te rog sa bati la alte usi. Piticul isi sterse zambetul.

O sa plec.

Pleaca! Pleaca si tu ca ceilalti oameni.

Acum o sa plec. E o simpla chestiune de timp. Zambetul intreba.

Dar de ce ai venit?

Din cauza unui om. Sau datorita. Tu alegi. Esti liber. 

alt vis, by absenceofone

Am visat cum iti spuneam ca te iubesc. Eram intr-o cafenea, priveam pe fereastra inalta. Multimea linistita se dispara pe strazile centrului vechi, care incotro, spre o refulare sau o cautare. Era cald la noi. Si bine. Strazile musteau de aglomeratia picioarelor in cautare. Privirea jos. Fusta mea neagra si blugii tai. Privirea sus. Golul si preaplinul din ochii tai. Langa noi trei cupluri. Unii imbracati in verde. 
Ea ii cauta insetata privirea si parca o aud spunandu-i cu un entuziasm venit din copilarie: “Maine plecam la munte. Stii, nu? O sa mergem acolo unde iti place tie.” El cu gandul departe, la anii cand nu avea griji si totul se invartea in jurul prospetimii sufletului sau. Un zambet trist care mi-a dat fiori. Pentru ca stiu si simt. 
Alti ei. Sau poate alti noi? El ii atinge usor mana miscatoare, ce nu vrea sa stea locului. Din prea plin se nasc monstrii si cavitati. Tu nu vrei sa cazi in groapa mea, nu-I asa, iubire? Ea, cu o privire vie, atat de vie, ochii-i se misca nevrotic. De ce nu stai aici cu mine? “Eu as vrea sa plec departe. Nu stiu, nu-mi mai place aici. Nu vezi si tu cate s-au schimbat in centrul asta vechi. Cand eram eu mai mica era mai colorat. Eu vreau sa plec.”
Tu ce-ai zice daca ti-as zice ca te iubesc? Nu pot s-o las balta. Nu. Soarele ne mai ademenste pret de inca jumatate de ceas. Si eu as pleca. Dar asa as sta aici cu tine. Mana ta nu e rece si privirea ta e goala. Chipul tau vazut intr-o seara de primavara intr-un bar nesatul de oameni insetati. 
Ce rost are?
“Te iubesc”. Nu se mai intampla nimic. Ma pierd in golul tau. 

***publicat de absenceofone***

Falsele relatii & egoismul

Cea mai grea povara a sufletului e sa ofere din nou libertatea celui ce ar putea fi.


......................


In ultimul timp, mi-a fost dat "privilegiul" de a observa in jurul meu tot felul de relatii dezechilibrate. De la parteneriate, la "noi ne iubim", la friends with benefits si pana la "este al meu/a mea!", majoritatea presupuneau ca una dintre partile implicate sa tina cu dintii de respectiva persoana. Nimic rau pana aici - si asa ar fi si ramas - daca acea parte incapatanata n-ar fi recunoscut la un moment dat lipsa de interes fata de cel pe care il tine langa sine.


Fix in acest moment a intervenit nedumerirea mea: pai cum? esti cu X, dar tu iti doresti altceva? Nu prea iti place de X si observi ca nu va prea intelegeti, dar preferi sa il tii acolo... pentru ca asa vrei tu?


Atat direct, cat si indirect, raspunsul la nedumerirea mea a fost: "Da. Nu e X pentru mine, dar decat sa raman din nou singur/singura...". Sau, o alta varianta: "Mneah, nu e pentru mine, dar daca X a vrut o relatie, atunci am zis <<Hai sa-ncerc!>>. Intre timp, ia uite-l/o pe Y de-acolo - nu-i asa ca e dragut/a?".


Binenteles, tin sa mentionez ca, in fiecare dintre acele situatii, X este implicat emotional, sau macar crede cu tarie asta :)


Din seria asta de experiente imi vine destul de usor sa deduc ca sentimentul de a fi singur (a se citi "necuplat") este unul dintre cei mai mari monstri de sub patul adultilor.


Cand iubesti (cu adevarat) e simplu: ceea ce iti doresti mai presus de fiinta ta e fericirea celuilalt. Nu exista loc de egoism. A iubi hraneste orice nevoie, chiar si pe cele ce deriva din egocentrism.


Dar daca nu iubesti, atunci cum poti pune la loc de cinste bunastarea aceluia de langa tine? Cum ar fi posibil sa-ti calci in picioare placerea si confortul unui sprijin?


Chiar daca sprijinul nu este unul real, adevarul este ca acel X de langa tine, precum si problemele infruntate impreuna iti dau senzatia ca ai sansa la iubire, la cuplu sau macar la a nu fi singur. Cu alte cuvinte, prezenta lui X, pentru care nu simti nimic, devine punct de sprijin psihologic, anulandu-ti sau diminuandu-ti temeri precum "Dar daca voi ramane singur/a? Daca este ceva in neregula cu mine? etc."


Deci tu il ai pe X langa tine, dar te gandesti doar la persoana ta. Nu prea iti trece prin cap ca ii rapesti, poate, o sansa de a intelege ca tu nu esti "the one". Sau sansa de a intalni pe altcineva. Sau "etc si-asa mai departe" - recunoaste - te gandesti la tine si la sansele tale, la stare ta. La tine.


Boala grea egoismul. La fel ca oftica si invidia: iti macina partile vitale fara ca tu sa-ti dai seama.


Frica de a fi singur depaseste credinta ca ai putea intalni pe "cineva".


Asa se fac copiii - din frica si rationalitate - teama de a oferi ceva in detrimentul sinelui. Dar oare gestul in sine, cel de a te hrani cu simpla  posibilitate de a fi a celuilalt... nu este, cumva, tot in detrimentul celui ce alege sa procedeze astfel?


Falsul sprijin/punct de reper pe care il castigi dintr-o astfel de relatie in care nu esti implicat emotional, dar alegi s-o tii acolo, nu face decat sa te departeze de realitate. Iar la final, daca nu-ti vei intalni "cineva-ul", tot singur/a te vei simti.


Deci de ce te-ai minti pe tine insuti ca X iti aduce alinare?


......................


In loc de concluzie la cele observate, revin la o veche idee de-a mea: nu este altruismul acel egoism pe care ni-l dorim toti, de fapt?

Greutatea unei boli

Sunt bolnav si ma sfarsesc pe zi ce trece.


Traiesc in agonie, asteptand o moarte in singuratate absoluta, asa cum am invatat de la mama ca e.


Ma dor oasele si pielea. 


Adeseori mi se pare ca vad culori. Le gust si le inspir pana cand le transform in zeii mei. 


Dobandesc o credinta, iar totul pare sa aiba sens. Dar noaptea se termina, iar dis-de-dimineata imi primesc injectia de nuante gri.


Nu ma vindec niciodata. Doar am impresia ca traiesc mai frumos.


Realitatea n-are mila... Se joaca cu mine de-a v-ati ascunselea, impunandu-mi provocari carora nu le pot face fata.


Si mor, si ma doare...


Dar am un drog. Un acel ceva ce ma face sa cred ca e important sa simt durere pe drumul meu final.


Si mananc, respir si reproduc judecatile mele de valoare in scris. Le imbratisez si mi le fac prietene.


Toate astea doar pentru un moment in care sa pot uita. 


Sa ignor acel motiv pentru care ma sfarsesc sfasietor si fara sens.

Sursa revelatiilor

Gandurile noastre cele mai de pret survin din pricina celor mai diverse trairi. Poate unii sunt treziti la viata de ceea ce ei percep ca trauma sau tragedie. In acelasi timp, altii pot sa-si gaseasca butonul principal apasat datorita unor trairi simpliste, dar ades repetate.


In orice caz, revelatiile intervin la capete de drum, atunci cand perspectiva deja asumata devine insuficienta.


Asadar, revin la ideea dee baza: omul e dispus evolutiei personale doar prin atingerea unor limite proprii. De asemenea, atingerea unei granite in gandire presupune de cele mai multe ori suferinta. Durerea provine din insuficienta credintelor pe care omul si le-a asumat pana la momentul respectiv.




 

penitenta

Sentinta i-a fost data: o casa cu pereti de paianta si un ceas mare ce-a nascut secunde, minute, ore, ani.


A fost condamnat sa traiasca asa o viata intreaga, obligat fiind inca din nascare sa-si ingrijeasca odaia.


In prima secunda respirata, trei forme zburatoare cu aroma de vanilie i-au inserat in golul mintii iubirea, setea de cunoastere si un pacat.


Astfel, copilul din casa depaianta a inceput sa-si tencuiasca pereetii pe fondul ritmat al ceasului de perete. in cativa ani, casa a capatat culori vii, imbatatoare, iar ferestrele au fost imbogatite cu statuile unor lei facuti din lut.


Dar a vizitat si alte case. Timpul in care a descoperit cat de bine se poate simti in cele mai darapanate dintre ele, a sters valoarea tencuielii in care investise atata timp. Singurul sau bun de valoare au ramas bibelourile prafuite dintre carti.


Casa a inceput sa se surpe, iar ticaitul a devenit mai strident. Vizitele de care s-a bucurat, precum si acelea cu care s-a iubit sub cerul liber l-au facut sa inteleaga nu doar inutilitatea acoperisului, ci si povara sa.


Acum nu face decat sa stea in casa, cu nasul printre bibelouri si mintea intre carti, asteptand ca ceasul sa taca, iar peretii sa devina una cu pamantul, lasandu-l pe el sa admire cerul instelat.

Tocuri de otel

Piatra e in ochii mei, iar otelul din tocurile mele iti atrage privirea precum un Mos Craciun pierdut vara prin multime.


Tu, sclav al trupului tau, iti lasi gardianul sa te imbie cu miros de libertate. Dar ce stii, suflet mic, cand tot ce-ti amintesti e lumea carnii tale?


Te vad cum stai la panda , pregatit sa alergi impreuna cu mine, atunci cand ma voi hotari sa plec. Habar n-ai ca nu ai reusi decat sa te impleticesti printre picioarele mele. Iar in timp ce te vei tari incercand sa-mi saruti pulpa piciorului, pielea iti va ffi capsata de astfalt prin apasarea tocurilor mele.


Asta vrei? Sa fii covor? Sa te contopesti cu cimentul gri sub apasarea pasilor celor ce bantuie Pamatul?


Esti prost.


Mangaierea scanteilor sin ochii mei iti brazdeaza obrazul, iar tu esti fericit ca simti. Trupul tau creste dupa fiecare lovitura si cumva ai senzatia ca asta e raspunsul.


Minciuna zace-n carnea mea - un produs abominabil al unui infern numit realitate - si tu, fraiere, te-mbeti cu privelistea. Ai zice ca bei libertate.


Stai cu inima in mana, pregatit sa o jertfesti pe altarul pe care mi l-ai construit.


***


Vine momentul si-ti azvarli inima in focul viu, dar ea se intoarce la tine. Preocupat sa-mi saruti pulpa, n-ai vazut firul cu care gardianul tau  ti-a legat inima de creier.


Mintea e un paznic bun al produsului abominabil din infernul pe care-l numim "realitate".