De fapt nu am chef sa
scriu. De ce sa stii tu ce-I in mine? In inima-mi ciuruita, in sufletul esuat
si-n mintea ravasita.
Linistea ma invaluie
ca si intunericul stradal. O liniste stupida si inoportuna s-a asternut usor,
usor. Iar in partea dreapta a buzelor mi-a aparut un zambet mic cat un pitic.
Ce face piticul? Se intreaba multi.
Piticul. Ce ai tu,
omule? Zambetul se fastacii. Eu nu’s om. Eh, dar cum nu. Eu te cunosc pe tine.
Eu cred ca nimeni nu
ma cunoaste pe mine. Toti cred ca ma stiu, ca-mi sunt aproape, dar nu este asa.
Eu nu’s om. Piticul rase-n barba deasa.
Esti un aiurit si-un
naiv. Nu te mai uita atat de mult pe cer.
Pasarile zboara. E in firea lucrurilor. Natural ca si padurea. Zambetul
se schimonosi.
Esti un impertinent!
Cum iti permiti sa faci asemenea afirmatii fara sa cunosti miezul situatiei?
Fara sa stii nimic despre mine? Piticul se indrepta.
Te-ai nascut copil si
copil vei sfarsi. Vei muri intr-o baie incipienta de culori. Te vei forta sa
intelegi o sumedenie de lucruri, dar vei sfarsi la fel de nestiutor ca la
inceputul inceputurilor.
Trebuie sa lasi apa sa curga. Zambetul se intrista.
Tu chiar nu stii
nimic.
Nu am afirmat
niciodata ca stiu.
Atunci de ce ai venit
aici cu lectii la mine? Nu mie trebuie sa mi le predai. Du-te in lumea larga,
pe carari si drumuri si vapoare. Si te rog sa bati la alte usi. Piticul isi
sterse zambetul.
O sa plec.
Pleaca! Pleaca si tu
ca ceilalti oameni.
Acum o sa plec. E o
simpla chestiune de timp. Zambetul intreba.
Dar de ce ai venit?
Din cauza unui om. Sau
datorita. Tu alegi. Esti liber.
