What about
striptease? Just put on some provocative music and then slowly start to take
off your clothes dancing smoothly. Be careful to move really slow, so that the
one watching can fell the lust growing and taking control. Be irresistible and
inaccessible.
Think of it as
if you’re selling yourself. Would the one watching buy you? This is the main
purpose of your action.
Give some
tactile previews, just to be sure that it’s very clear what you have to offer.
Go closer…
touch gently. Your desire must perspire through every inch of your skin.
Don’t let go
even if your getting so close to being totally naked…
The point is
to hold on as much as you can.
Did you make
him want to touch you? Don’t let him to get all over you. You haven’t finished
your self-presentation yet.
Make a rule – he mustn’t move. Now do your
best to be sensual, anyway you want to. From now on, don’t hold youself back.
Show him the best demo you have of yourself.
If he breaks the rule, you succeeded. You
sold the product well enough. Just put the moment to your personal portfolio.
When you’re feeling sad and unimportant
take a look at the moment from your portfolio. Remember that you have something
someone would buy. Give up to the feeling of not being sufficient to anyone.
Simply let go and enjoy the memories.
The sole quest is to find that one client
who would pay with his own soul to buy your whole range of products.
As for other people, some of them like to
strip their mind. Sadly, the market is weak. Sellers outnumber buyers. Afterall,
there aren’t many out there who would buy one’s thoughts.
Lust remains greater than other desires.
All in all, being lost in lust is the
easiest thing to enjoy with you whole being whenever your subconcious decides
it wants a break.
Habar n-am cine ne-a mintit pe noi ca viata pe pamantul asta are potentialul de a fi frumoasa.
Nu-mi dau seama cand, cum si de ce am ajuns sa credem ca ni se cuvin o groaza de chestii, de la painea de zi cu zi pana la tricouri de la pull’n’bear si un acoperis deasupra capului.
E adevarat ca fiecare dintre noi a fost intoxicat in vremuri de frageda pruncie cu tot felul de basme si happy-end-uri, dar totusi – sa fim seriosi! Una e literatura – poza unei minti frumoase si alta e realitatea – colaj al gandurilor si faptelor noastre, ale tuturor.
In plus, daca ne permitem un moment de rationalitate in fata povestilor frumoase o sa realizam ca ele descriu o perioada, un moment, ca frumoasa nu e povestea, ci ca frumoasa e Cosanzeana. Atragator e curajul Fat-Frumosului si coplesitoare atentia si curajul prietenilor protagonistilor. Nu lumea aia in care traiesc ei. Nu aia e fascinanta. Aia e relativ normala. Mai dramatica decat a noastra, cea reala, insa la fel de “colorata” de pete negre.
Iar aia cu “au trait fericiti pana la adanci batraneti” o putem crede, dar as vrea sa subliniez diferenta dintre “fericiti” si “linistiti”. De unde stim noi ca nu s-au mai luptat cu zmei si vrajitoare?
In fine, lasam basmele la o parte. Ne intoarcem la ceea ce ne inconjoara.
Lumea asta in care traim e cam urata. Si dezamagitoare. Plina de clisee. Sufocata de superficialitate. Cu valori gresite. Cu neuroni solitari.
Nu o sa gasim niciodata multumire si fericire doar uitandu-ne in jur atat timp cat avem curajul de a privi intreg tabloul.
E adevarat ca avem dreptul sa ne alegem ce privim si ce nu. Problema e ca daca nu ne place poza, nu putem sa dam next de prea multe ori. “Tehnologia existentiala” nu ne prea ajuta.
Oricat am incerca sa ne uitam doar la lucruri frumoase, tot felul de monstruleti ni se arata cand ne e lumea mai draga.
Nici discernamantul nu ne ajuta foarte mult. Ne plac totusi lucrurile astea create de om doar pentru a se chinui pe sine. Ne place sa ne imbracam frumos ca sa fim remarcati. Ne place sa ne chinuim pentru bani, ca doar ei conteaza in ochii celorlalti, a majoritatii. Nu reusesc sa-mi dau seama daca am fost destul de explicita… voiam sa spun ca e inevitabil sa nu devenim macar un pic, la un moment dat sclavi ai lucrurilor care nu inseamna de fapt nimic, dar care ne creeaza iluzia unor sentimente de apreciere, de apartenenta, de iubire etc.
Desi par a critica, nu fac asta. E normal si e bine sa ne aliniem la lumea asta. E bine sa vedem, sa traim, sa cunoastem. Dar atat.
Cineva imi spunea ca prin lumea asta trebuie sa treci, dar sa nu o lasi sa te fure.
Mi-ar placea sa nu se lase nimeni furat… si sa nu uite nimeni ca nu viata e frumoasa, ci unii oameni sunt frumosi, unele momente – magice si unele locuri – transcedentale.
“Sunt doar doua feluri de persoane:
cele care isi doresc mai mult, mereu si cele care se bucura de ceea ce au.”, se
gandea in timp ce facea un slalom automatizat printre lumea grabita de pe
trotuar.
Daca ar fi stiut unde sa
mearga, atunci probabil ca mintea sa nu ar mai fi umblat prin mlastini
periculoase ale gasirii unui sens. Stia ca are variante. Ar fi putut sa sune pe
cineva sau sa se duca acasa. Ar fi putut chiar sa se duca intr-un bar si sa-i spuna
unui necunoscut ca de fapt se stiu de mult timp. Dar nehotararea e o boala grea
care te inghite putin cate putin, pana cand din tine ramane doar umbra unor
preferinte.
In jur tot felul de
regrete se invarteau ametitor intr-o miscare browniana. Ar fi putut sa faca
atat de multe, dar niciodata nu a reusit. Se scurse inca un pic pe asfaltul murdar
si mai puse o foaie in dosarul cu nemultumiri. Stransese ceva documentatie. Stia
prea bine unde greseste si unde ar putea schimba ceva. Avea o harta exacta a sa
si a lumii inconjuratoare.
In dreapta sa se tara greoi apa verde si plina de mazga a unui rau ce ar fi
putut fi frumos. Se simtea precum apa aia la care oricui i-ar fi fost greu s-o
priveasca mai mult de o secunda. Cu fiecare pas aduna furie. De ce nu a putut? Oare
nu si-a dorit destul de mult? De ce slabiciunea i-a fost brand in fata atator persoane?
Poate ca pur si simplu s-a supraevaluat. Poate ca e normal sa ii fie scarba de
sine, ca rezultat a ceea ce a crezut ca e si ceea ce a facut cu viata sa pana
in momentul de fata.
Aproape ca rosti cu voce
tare: “Ah, si daca totul ar fi atat de simplu. Daca as putea doar sa cred ca
sunt o persoana oribila, intr-o lume gretoasa, atunci poate as avea sansa de a invata sa traiesc asa”.
Insa gandurile hartuiau cu nesimtire acea fiinta de langa raul putred. Isi dadea
seama ca nu are motive sa se simta asa. Ca viata e frumoasa si trebuie traita. Raul
acela de langa el a fost candva curat si cu siguranta va fi asa din nou, candva.
Lipsa de recunostinta, nemultumire, slabiciune. Nimic - dar absolut nimic - nu
era batut in cuie.
Obosi, iar un murmur putin
deranjant ocupa locul gandurilor chinuitoare. Merse mult asa, cu privirea la
asfaltul murdar, fara sa indrazneasca, fara sa isi doreasca sa priveasca mazga
verde a raului ce odata a fost frumos. A lasat dare de furie in urma sa. Doar o
pata in plus pe trotuar.
Cand a ajuns, nu mai avea
nimic. Nici furie, nici ganduri. Mai fusese aici. De multe, multe ori. Isi amintea
perfect cum isi carase de atatea ori membrele grele din acel punct pana acasa,
in patul sau. Somn. “Somnul rezolva multe.”. Adevarul e ca un somn bun sterge
multe. Te trezesti un alt om, constiinta se simte bine dupa o pauza.
Aici… aici. Fix in locul
asta visase ca invata sa zboare pe muzica de Pink Floyd, langa o prezenta care,
asa cum o privea acum, fusese cel mai bun medicament impotriva propriilor sale
abcese mentale.
Dandu-si seama ce pierduse,
simti cum sangele incepe sa-i pulseze violent in cap. O forta din sinea sa
era gata sa izbucneasca. Dar nu se intampla nimic. Statea fara sa se miste,
gata sa explodeze. Scoase tremurand dosarul si-l arunca in apa curata si mare
din fata sa. Foile se imprastiau, cerneala se intindea, iar toate acele cuvinte
mureau. Harta sa se dizolva si nu-i parea rau.
Incepu sa scape de haine. O
ultima baie ar trebui sa fie comfortabila, Ce bine ca nu stia sa inoate. Asa totul
era simplu.
Pe cand isi aprindea o
ultima tigara, a auzit pasi. O prezenta usor trista isi facu aparitia si ceru
un foc. Poate ca planul ar fi fost indeplinit, daca acea persoana n-ar fi
zambit cand a intrebat “Esti ok?”.
Doar ca acel zambet si
gustul atentiei primite gratuit a schimbat totul. Totul a generat un zambet si
o nedumerire dulceaga a celui care tocmai isi aprinse prima tigara dupa aceea
care ar fi trebuit sa fie ultima.
Pe masura ce prezenta usor
trista se indeparta cu pasi molcomi, fumul iesea impletit cu arome de speranta din
plamanii persoanei care voia sa-si incheie viata intr-o apa curata, in locul in
care visase ca o sa invete sa zboare, pe muzica de Pink Floyd, langa acel
medicament perfect pentru abcesele propriului sine.
“Hunger hurts,
but starving works, when it costs too much to love”, fredona punand
capul pe perna, in patul sau, pregatindu-se sa-si odihneasca constiinta ametita de drogul
primit dupa atat de mult timp…
*** Speranta e e doar un drog
de care suntem cu totii dependenti. Daca nu ne luam doza, intram in sevraj. Ne descompunem
si ne schimonosim in fata celor mai simple lucruri. Iar cand nu avem speranta,
ne multumim cu orice ii seamana. Precum alcoolicii care beau parfum in loc de vodka.***
Si-asa s-a mai dus inca o portie de mare si soare. Ai simtit-o trecand pe langa tine sau ai trecut si tu o data cu ea?
Nu mai conteaza, oricum. Nu crezi? Numai bine, te vei trezi “when September ends” si deja vei fi mult peste masura preocupat de frig, noua garderoba de toamna-iarna, cadouri de Craciun si vise mai bune pentru anul care urmeaza.
Dar nu vei avea cu adevarat timp pentru toate astea. Doar se va fi trezit la viata clasa muncitoreasca :) toti vor fi cu chef si spor la munca si te vor tari dupa ei, fie ca vrei, fie ca nu.
Iarasi n-o sa ai timp de curatenia de Craciun, din nou nu vei stii ce cadouri sa iei, va veni din nou ajunul care te va prinde intr-un hypermarket, impins de oameni cu carucioare pliiine cu prea multe bunatati.
Probabil ca nici de data asta nu vei reusi sa-ti organizezi revelionul. In strainatate ai fi vrut tu anul trecut. Si ti-ai promis chiar la primul toast de dupa Miezul Noptii ca vei face rezervari si vei organiza un grup mare si dornic de distractie pentru a nu petrece revelionul din nou pe unde apuci. Dar socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ si parca te vezi in prag de a repeta istoria.
Insa nu mai conteaza. Se apropie un nou an si o sa simti asta din ce in ce mai acut pe masura ce te vei apropia de intens mediatizatele sarbatori de iarna. Vei simti din nou speranta ca anul ce urmeaza va fi mai bun. Iti vei face planuri si liste. Listute. Care mai de care intestate cu dorinte si rugaminti adresate unui Mos Craciun care mai exista doar in tine.
Binenteles, nu te va scuti nici rationalitatea crunta a omului matur (si sceptic). Iti vei pastra aspiratiile in limita bunului simt si nu te vei imbata cu cine stie ce sperante desarte. Pana la urma, nu e decat (inca) o perioada a anului, cu nimic diferita de celelalte, in afara de mocirla ce te va enerva mai mult decat ai crede acum.
Dar propun sa trecem putin de planul realitatii crude. Te-ai gandit vreodata cum ar fi daca te-ai trezi asa, peste noapte, peste zi… peste oricat ar fi nevoie… avand efectiv tot ce ti-ai dorit?
Suficienti bani pentru a nu avea grija zilei de maine. Suficient timp pentru a te relaxa, prieteni care chiar vor sa calatoreasca mereu, oricand cu tine. Haine care sa te puna in valoare sisa-ti creasca rating-ul personal. Gadget-uri si un sef care sa te admire. Un job placut si o activitate care sa te pasioneze…
Plus tot ce a mai fost vreodata pe vreuna din listele tale…
Ce te-ai face? Ai fi fericit?
Oare ai stii ce sa faci cu toate lucrurile astea pe care ti le-ai dorit?
Mai mult – ai realiza ca le ai? Ca sunt ale tale?
Le-ai accepta ca parte din tine. Te-ar reprezenta ca persoana?
Mai exact – ti-ar aduce sentimentul acela antitetic cu nemultumirea pe care o resimti acum, zi de zi?
Zi-mi sincer: crezi ca asa ai intalni partea finala a nemultumirilor tale ?
De ce sa nu arati ca se poate? Chiar este realizabil. Tu poti. Discurs motivational matinal.
Poti da 12 examene in 2 saptamani. Te poti concentra asupra carierei, activ, zilnic. Poti ajuta oameni. Un zambet si o imbratisare la schimb pentru un plin al sufletului tau. Poti pleca in lume. Poti dormi intr-o seara in alt pat. Ai tai – prieteni, parinti, colegi sunt langa tine.
Am introdus verbul “a putea” in vocabularul meu cotidian. Dintr-o mare incredere in sine? Probabil. Desi vantul ma cam bate din cand in cand si merg pe carari necunoscute si periculoase. Ma regasesc in fiecare dimineata, in orice zi, fie sic and e soare cu dinti.
Deschide-te. Pentru tine. Chiar daca sunt temperaturi scazute pentru aceasta perioada a anului. In ciuda faptului ca nu ai tigari. Trecand cu vederea ca nu esti inteles, vorbesti aceleasi si aceleasi prostii de ceva vreme. Nu ti-ai balacit picioarele in mare cu restul lumii. Totul e bine. Ai incredere.
Ma intorc la ale mele treburi. Prietenul meu, timpul, mi-a zis ca vizita lui este scurta luna aceasta.
Iti amintesti primul moment in care ne-am cunoscut? Ma urcasem in lift, se stinsesera luminile, iar liftul pornise. Eram singura in incaperea aia de unu’ pe unu’, dar ai aparut tu. N-ai stat mult cu mine. Te-a gonit vecinul care a deschis usa liftului pe care il chemase.
Asa esti tu, vii repede si pleci cand ai chef. Dar hai, recunoaste, ai si momente in care zabovesti incapatanata. Eu iti zic “Du-te dracu’”, tu imi spui “Mai stau un pic!”. Si esti tare a naibii cand nu vrei sa pleci. Stii ca nu-mi face bine prezenta ta. Ma nelinistesti.
Avem o relatie foarte complicata. Acum te-as goni din viata mea pentru totdeauna. De fapt, nu doar acum. Au fost multe momente in care te-am izgonit cu speranta ca n-ai sa te mai intorci niciodata.
Tu nu stii sa fii alaturi de mine cand trebuie. Esti o egoista, sa stii. Ma superi foarte rau cu treaba asta. Eu cred ca tu esti dependenta de mine. Pur si simplu, you can’t let me go. Iti place sa imi fii alaturi cand stau la o cafea cu Increderea si cu Visele si Planurile. Te asezi la masa si te bagi in conversatie, neinvitata. Contrazici pe toata lumea, gesticulezi haotic si darami cesti pline si tigari pe fata de masa. Tu ai idee de cate ori era sa-mi arda intreaga casa de la neglijenta ta? Stiu ca stii. I know. Dar mai stiu si ca tie iti cam place asa. Atunci cand te certi cu iubirea ta, Curajul, nu-ti mai pasa de nimic. Suferi atat de tare cand el nu este cu tine, incat vii si te agati disperata de gatul meu.
Tot ceea ce faci tu rau fata de mine, e din cauza lipsei lui. De ce esti catar si nu intelegi ca el, Curajul, este perechea ta, langa care ar trebui sa fii always and forever? Ar trebui sa inveti sa mai lasi de la tine.
Oricum, nu ma intelege gresit, nu te urasc. Tu nu faci numai lucruri rele. Ai si tu highlight-urile tale. De exemplu cand ma impiedici sa mai beau un shot de Jager spunandu-mi ca e posibil sa-mi petrec restul serii in baie, acompaniata de un Scobutil.
Da, bine, hai recunosc, imi esti chiar draga. Esti parte din mine si n-as vrea sa dispari pentru totdeauna. Daca m-ar auzi Curajul acum, cred ca mi-ar trage o mama de bataie de m-ar ustura fundul zile si nopti…
Dar nu asta e ideea.
Ideea e de fapt ca voi doi ar trebui sa nu va mai certati. Sa veniti la mine in vizita impreuna, fericiti. Sunteti diferiti, dar stiti si voi ca unul fara altul nu puteti.
Ai priceput ce tot indrug eu aici? Sper ca da.
Iar data viitoare te astept la o cafea, impreuna cu prietenul meu drag, Curajul.
Cand mi-am propus sa vad A Very Long Engagement (Un long dimanche de fiançailles), cautam un simplu film de dragoste, frumos, cu cateva rasturnari de situatie si cu final fericit. L-am gasit pe IMDB, ca recomandare de film similar cu unul recomandat de catre o buna prietena.
Am citit acolo ca este vorba despre o tanara femeie, Mathilde, care desi are toate motivele sa creada ca logodnicul ei (Manech) a murit in razboi, se incapataneaza sa il caute. Un film despre o lunga cautare. Mi-am spus in sinea mea ca e foarte posibil sa fie o actiune plata, incununata doar de crampeie de vis si iubire.
Cu toate astea, posibil datorita faptului ca protagonista este aceeasi ca in Amelie (film pe care, spre rusinea mea, nu l-am vazut, insa cred cu tarie in frumusetea pe care inca n-am descoperit-o)… sau poate gratie plictiselii apasatoare presarata cu dorinta de nepotolit de a gasi ceva nou, m-am uitat la trailer. Moment decisiv prin frumusetea imaginii si intensitatea transmisa. Nimic edificator, dar suficient de coplesitor din punct de vedere estetic pentru a ma convinge sa vizionez filmul.
S-a intamplat in seara asta. Spun pentru a face cat mai credibila impresia pe care am de gand sa o pun “pe masa” mai jos.
M-am trezit in fata unui inceput sumbru, intr-un decor de razboi. Noroi, mizerie sufleteasca, soldati condamnati la moarte de catre proprii camarazi. Astfel de scene au impanzit tot filmul, de la cele mai cunoscute de catre noi toti: transeele, adaposturile, mancarea - scarboasa in lipsa foamei, furtul de cizme de la soldati morti si altele asemenea. Si totusi a fost mai mult de atat. Razboiul a devenit real. Eu insami, crescuta in san de bunastare si lipsa de griji (in afara celor strict intelectuale :) ) am ajuns sa cred ca stiu…inteleg… perfect… ca si cum as fi fost acolo – teroarea razboiului.
Pierderea umanitatii e exprimata in cele mai mici, dar crunte detalii. Iar asta pentru ca nu e ilustrat doar razboiul, ci si o parte din oamenii care au luat parte la acesta, istoriilor lor, persoanele dragi, motivatiile si fricile. Se contureaza contextul personal al fiecaruia in acel cadru dezolant si felul in care cea mai adanca slabiciune a sufletului se transforma inveitabil intr-o rana reala a trupului, rana care de multe ori e letala.
Filmul nu este doar despre razboi, desi impresioneaza prin asta. Cautarea Mathildei m-a condus prin povestiri in rama, frumoase subiecte ce ar putea constitui ele insele cate un film de sine statator. Fiecare personaj are o istorie, iar fiecare istorie creeaza la randul ei un val coplesitor de emotii.
Peste toate acestea, personajul Mathildei nu ne scuteste niciodata de poverile si rasplata sperantei. Ea este aproape omniprezenta, parca asigurandu-se ca nu uitam faptul ca ea este personajul principal.
Cu alte cuvinte, intr-un stil mai obiectiv, firul povestii nu este deloc unul usor de ghicit, dar cu toate suprizele si sentimentele starnite, se poate spune ca tot e aproape imposibil sa te dezlipesti cu gandul de la povestea principala.
A Very Long Engagement este un film intens, pasional, in feluri in care nu te-ai putea gandi de prima oara. Nu este doar o drama. Nu este doar o poveste de dragoste incapatanata. Este de fapt o expresie a sperantei si a (non)puterii omenesti.
Offtopic: As fi vrut sa mai “puric” acest review, fiind primul din vietisoara mea… dar raman la preferinta de a posta “la cald” impresia :)
Siiiiii… ii multumesc filmului pentru faptul ca m-a determinat sa scriu despre el :D
Deci recomand! Cu multa caldura. Si inchei prin a va dori o viata faina, ca deja ma intind pe langa subiect... dar de! De prea multe ori e prea ademenitor sa NU faci lucrurile ca la carte.
Acum, va spun sincer, daca doar ati auzit si nu ati trait, nu va osteniti sa cititi mai departe. N-o sa insemne nimic pentru voi si mai bine va scutiti de o pierdere de vreme nici macar placut pentru vaz sau minte.
Voi - cei care umblati cu prima iubire de mana – nu cititi nici voi. Nu as vrea sa intelegeti ca totul trece. Fiti incantati si iubiti in continuare. Asta nu e lucru de citit si gandit, ci numa’ de simtit.
Si in sfarsit ajung la voi, cei din urma. Da, da! La voi ma refer – cei care nu mai umblati imbratisati cu prima iubire decat prin gand si prin cateva vise ratacite.
Voiam sa va spun ca am impresia ca am descoperit ceva… nu e de bine, c’est la vie, dar macar ar putea fi util la nivel de personal development, vorba americanului.
Ati observat cumva ca treaba aia minunata cu fluturasi in stomac si planuri pentru o viata intreaga lasa in urma niste sechele de toata frumusetea?
Hai sa incerc sa va explic mai bine, ca se pare ca nu-s o prea buna prietena a cuvintelor in seara asta.
Cand mentionam sechelele nu ma refeream la traume post-despartire. Alea se amelioreaza in timp si se vindeca absolut complet cu o indragosteala noua. Garantez, serios!
Sechelele sunt cicatrici lasate de prima iubire, infectate de norme sociale si standarde personale stabilite pe principii care la baza nu ne apartin.
Simptomatologia e strans legata de cauzele infectiei. Cum apare un factor extern de infectat (anturaj, bani, job s.a.m.d.), cum apar sechelele.
Un pic mai concret de atat: ganditi-va (hai, un mic efort) cum v-ar placea acum foarte mult de Cineva, v-ati intelege extraordinar si deja s-ar contura indragosteala. Fix atunci ati observa ca Cineva nu are job si se complace traind de pe o zi pe alta. Voi, in schimb, nu va inchipuiti viata fara un salariu si-un patron, iar stabilitatea financiara e un scop la care ati aspirat de cand va stiti. Nu-I asa ca va cam desumflati? Se prafuieste entuziasmul si incep sa se vada din ce in ce mai mult defecte ale acelui Cineva.
Asta se numeste o sechela cu agent infectios numit job. E foarte des intalnit virusul in ultimul timp.
Ce naiba face sechela de fapt? Pai:
- va obliga sa ganditi cand fiecare parte a voastra ar dori sa-si asume riscul de a descoperi daca exista sau nu magie
- va impiedica, poate, sa traiti o iubire la fel sau mai incantatoare decat prima
- va rapeste posibilitatea de a va bucura de ceva incontestabil de frumos
Si mai ales…
- va fura sansa de a vedea concret cum ar fi
Revin la factori infectiosi si subliniez faptul ca acestia reprezinta doar principii pe care le-am mostenit fara a vedea variantele sau standarde bagate pe gat. Daca ele sunt fruct copt al gandirii personale, atunci nu se mai numeste infectie ci preferinta personala.
Sechele, sechele, sechele… ce urat suna… nu am vrut sa transmit tristete, cinstit si cu mana pe inimiutza va zic. Am vrut doar sa va indemn sa va tratati.
Mai luati un medicament anti-stari-de-tristete-dubii-si-nelinisti: alegeti-va singuri standardele si principiile. Si faceti asta pe cont propriu si activ. Ceea ce spun ceilalti e doar ceea ce au invatat ei de la viata.
Degeaba ne ascundem si degeaba ne planuim arzator schimbarea.
Ne uitam la altii si ne inchipuim ca vom ajunge ca ei, dar totul e inutil si de multe ori eforturile se apropie de grotesc.
Ne construim modele in viata si ne orientam dupa ceea ce credem ca e ideal.
Dar cand trecem prin toate astea omitem sa ne mai gandim la noi.
Suntem competitivi si nu ne place cand ni se spune ca suntem intr-un fel rau sau cand feedback-ul e negativ.
Din pacate ne acordam mult prea putin timp pentru a ne forma o parere proprie despre ceea ce e important si frumos pentru noi.
Suntem, dar nu ne uitam in oglinda decat ca sa vedem cum aratam.
Ne incapatanam sa intoarcem mereu privirea de la adevarul absolut: suntem toti oameni.
Frumosi si diferiti.
Tot felul de standarde se incalcesc in jurul nostru, dar cati dintre noi isi dau seama ca sunt doar ate, si nu nisip miscator?
Ne tinem pe noi in loc pentru a ne uita la lume. Nu ne miscam cu tot trupul pentru ca e posibil sa ne inecam.
Pacat ca unii dintre noi viseaza. Iar daca o persoana se vede pe sine intr-un anumit fel, atunci cu siguranta e deja o mica parte din acel fel.
Arar exista cate-un om care include in ecuatie atat visele sale, cat si propria sa persoana, cea reala. Iar acel om este cel care face diferenta… Prin ce?
Prin fericire.
Pentru ca un om cu adevarat fericit e cel care e armonios in simtaminte, trairi, ratiune si gesturi.
Le-am pus in ordinea asta intentionat, iar asta e ultimul lucru pe care vreau sa-l spun in aceasta privinta.
Intai ar trebui sa simti, pentru ca ceea ce este in sufletul tau e irevocabil. Abia apoi, cand ai o baza reala a ta… o harta a emotiilor tale… abia apoi, zic eu, ca ar trebui sa te incumeti sa explorezi orasul ala numit “ganduri”. Abia atunci, zic eu, ai putea fi in stare sa te lupti cu zgaibele agresive ale rationalitatii. Si doar dupa toate astea, gesturile tale ar putea avea un sens real. Sensul tau.
De ce graiesc la plural? Pentru ca intr-un final, frumosi si diferiti formam impreuna tot o apa si-un pamant.
Sunt o gara de ganduri. Atatea vin si pleaca, la ore fixe. Cateodata cu intarzieri mari. Altadata mai devreme, ceea ce e contra naturii. Dar bine. De cele mai multe ori cand trebuie, la ora exacta. Ora exacta. Momentul oportun. Vin si pleaca. Se joaca cu mine si cu locul meu, cu gara mea. Lasa un spatiu gol sau umplu un spatiu.
Pot sa zic ca-mi iubesc gara? Da. E gara mea si-o iubesc. Pe langa alte zeci de lucruri. E a mea. Nu e vorba de posesivitate. Stiu ca doar eu o cunosc. Nimeni altcineva. Desi o descriu in cuvinte si o expun in cele mai incarcate cai.
Nimeni nu-ti va cunoaste vreodata gara. Pentru ca e doar a ta.
“Friends with benefits” se refera la o relatie de prietenie in care cei doi se bucura si de momente (mai) intime fara a avea obligatii de tip “in a relationship” unul fata de celalalt.
Ideologia acestui tip de relatie se bazeaza pe principiul “Avem propriul nostru stil de kung-fu: fu-tai, dar daca nu iti convine ceva, poti sa sugi o ceapa.”
Contextul social
Intr-o lume cu prea multe posibilitati, cei cu IQ-ul mai fortos realizeaza ca, indiferent cat de mult s-ar chinui este imposibil sa-si gaseasca o jumatate (si totusi se intampla, conform Alain de Botton). Asadar, cei despre care ziceam mai sus, incep sa-si caute sferturi. Si ce sfert bun e ala care e constient de faptu’ ca nu va fi niciodata o jumatate!
Sfertului poti sa-i ceri afectiune cand vrei tu, ca doar sunteti prieteni. Plus ca un sfert stie foarte bine ca nu e singurul, deci nu se va supara daca tu iti imparti timpul si cu alte sferturi.
Parerea majoritatii
Gurile rele spun ca intotdeauna intr-o relatie de tip “friends with benefits”, unul dintre cei implicati ajunge sa tina mai mult decat trebuie la celalalt si, implicit, iese cu inima franta din situatiunea cu pricina.
Pe de alta parte, se zvoneste prin popor ca astfel de relatii sunt perfect normale si ca nu presupun nimic mai mult in afara de prietenie si… na! oleaca de momente intime. Adica e simplu. Vorbim, ne simtim extraordinar unul cu celalalt si ne satisfacem si unele nevoi impreuna. Atat si nimic mai mult.
Concepte similare
A nu se confunda “friends with benefits” cu “f**k buddies”. Diferenta e ca cel din urma concept nu presupune si prietenie, ci doar partea aia fizica. Deci no talking (only dirty talking).
Parerea mea
Dupa ce-am cugetat profund asupra temei alese, pot afirma cu mana pe inimiutza ca eu nu cred ca exista cu adevarat prieteni cu beneficii pentru ca, in primul rand e imposibil sa nu te atasezi de o persoana cu care imparti asternutul.
Apoi, hai sa o luam asa… sunteti friends din-aia. Si el/ea iti este prieten/a bun/a in timp ce va intelegeti si nemaipomenit in pat (sau pe unde apucati, in functie de preferinte). Deci iesiti in oras impreuna, aveti lucruri in comun, vorbiti, va impartasiti chestii, pareri si pe deasupra mai faceti si prostii. Pai nu asta face si un cuplu?
Ah, da, am uitat faptul ca sunteti amandoi liberi sa va cuplati cu cine vreti, dar pana la urma si daca esti intr-o relatie nu esti la fel de liber si sa-ti faci de cap, si sa te combini cu oricine altcineva? Si esti in aceeasi masura liber sa-i spui ce-ai facut (si cu cine) atat partenerului de cuplu, cat si prietenului cu beneficii.
Eu sustin ca treaba asta cu prietenia mutanta e doar o scuza pentru oamenii carora le e teama de cuvinte (cum ar fi cuvantul “relatie”), pentru ca pana la urma, pe orice parte ai intoarce-o, ii fix aceeasi Marie cu alta palarie :)
Ochi mici, breton des si o fata care parea chiar mai rotunda decat era. Tatal ei o iubea mult. Intre ei era un soi de telepatie – se intelegeau doar din priviri. Cand mama ei era suparata si vorbea urat, cand ea isi dorea ceva dar nu indraznea era suficient sa se uite in ochii lui, tatal ei ii oferea tot ce avea nevoie – de la amuzament in situatii neplacute pana la papusi si pantofi la comanda.
Tatal ei era macelar. Mama ei – o persoana foarte volubila, cu un vocabular colorat, extraordinar de priceputa la negocieri si cu o nestramutata dorinta de a-si impune vointa in orice circumstante.
Ea se batea cu baietii, se urca in copaci, se dadea in leagan deasupra intinderilor de urzici si carmuia sania inghesuita cu amatori de senzatii tari, intr-o cursa nebuna pe un deal abrupt, cursa finalizata cu un salt peste raul ce marginea periculos dealul.
Ea nu a prea fost la petreceri. Mama ei a inchis-o afara cand, la 19 ani a ajuns inapoi de la intalnire la scandaloasa ora de 9 si jumatate. In circumstante similare, a trebuit sa se duca la intalnire purtand haine intr-o mie de culori si o basma asortata.
El era la singura sa familie.
Avea un frate mai mare, care l-a invatat sa fumeze, un tata care cand l-a prins i-a stins tigara in palma si o mama care isi dorise dintotdeauna o fata, consolondu-se prin a-l imbraca pe el cu haine mai feminine.
Slab, cu parul aproape negru si cu ochi azurii. Statura ii trada toleranta de care a dat dovada mai apoi fata de lumea inconjuratoare.
Tatal lui era chelner la un restaurant scump, dupa ce lucrase la Sfat si facuse inchisoare doi ani pentru luare de mita. Avea un tatuaj pe antebrat cu un chip de femeie obisnuita, pe care sotia sa l-a frecat cu piatra ponce, smirghel si alte lucruri abrazive pana cand s-a luat impreuna cu multe straturi de piele.
Mama lui era o femeie care trecuse prin multe in viata. Se lasase mereu la o parte pentru nevoile celor din jur dintr-o ideologie nu-se-stie-de-unde-capatata, care o indruma sa faca mereu tot ceea ce trebuia, si nu ceea ce isi dorea.
Era intr-unul dintre primii ani de scoala cand a fost lovit de un Trabant condus de un barbat care avea probleme cu vederea. A intrat in coma. Mama lui s-a apucat de fumat in perioada aceea. Ceva din sufletului lui s-a indurat de suferinta pe care ar fi putut-o pricinui in familie si si-a revenit din coma dupa 11 zile, ramanand sub tratament inca 9 ani dupa aceea.
El isi dorea sa scrie. Scria. Ea isi dorea sa scape de ai ei. El trecuse printr-o casatorie si o relatie serioasa de lunga durata. Ea fusese la multe intalniri, gasise pe cineva care sa o iubeasca, dar nu iubise. El se ruga seara cu tot sufletul sa intalneasca iubirea adevarata. Ea isi dorea libertate. El testase limitat libertatea in cele mai scandaloase forme ale sale.
Intr-o zi, la indemnul mamei lui, el s-a dus sa cumpere bors de la mama ei. Mama ei, intr-un exces de zel, si-a chemat fata sa-l conduca pana la statia de autobuz. Ea s-a inrosit, s-a fastacit, a invocat marele motiv cum ca nu e nevoie sa-l conduca pentru ca e baiat mare si se descurca, insa a pierdut batalia in fata impunatoarei vanzatoare de bors.
In statie, autobuzele au trecut ignorante pe langa ei pana la lasarea serii, iar de-atunci nu s-au mai despartit.
Incerc sa nu. Incerc sa nu ma invart in cerc. De trei ori. Incerc sa nu stau locului.
Sa cunosc, sa vad, sa simt.
Cineva imi spunea odata: “Nu e vorba de persoana. E vorba de idee. Doar de idee.” Gresit intr-un mod total. Chiar daca persoanele pleaca (sau le lasi u), pleaca si ideea. Bucata cu bucata se duce.
Iarasi am un blocaj de ganduri si sentimente. Si stiu ca mi-ar face al dracu de bine sa ma exprim, sa tip, sa alerg, sa scriu, dar nu pot. Momentan ma imbrac in tricouri colorate. (Alta persoana draga mie :) Imi doresc sa-i fie bine.)
Revin la oameni. Empatizez cu toti. Toti au dreptate. Toti imi vor binele. Ii strang pe toti, unul cate unul, ii adun in bolul meu magic. Si iau tot ce e mai bun din fiecare. Nu am sa incetez niciodata sa cred in ei. Fraiera de mine…Cu toate riscurile implicate, eu nu.
Ea, care imi traduce gandurile. El, care ma tine in brate. Ea, care-mi curata aripile periodic. El, cu care ma simt eu. Ea, care ma aduce cu picioarele pe pamant. El, care ma saruta pe frunte. Ea, care este sufletul meu. El, care ma gadila si ma face sa rad…
De ce nu reusim? Sa punem punctul pe I. Sa acceptam. Sa facem curat si sa plecam in vacanta. Sa zambim necunoscutilor din metrou.
In ultima perioada, am avut o stare extraordinara. Eram atat de plina. Zambeam si-mi venea sa dansez pe strada. Sa fac piruete la birou. Sa plec in lume. Nu singura. Frumoase momente si trairi.
Revin la mine. Ce ma intregeste? Nu stiu. Ce vreau? Am o idee vaga. Unde ma duc eu acum? Ce gluma buna.
Privesc, ascult, citesc, scriu, ma plimb, cunosc, invat, fumez, ating, beau, dansez. Am revenit. E clar.
