Se afișează postările cu eticheta experiment. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta experiment. Afișați toate postările

12 sept. 2012

unique obsession


i only stick with you 
because there are no others

i press my nails, covered in glue, to the thin, watery lines which embrace your body as the sun is drowning in the eye of a lake.
the glue never dries and you're never going anywhere. but you surely move a lot, making it impossible for me to test the likelihood of my craving.

as i hope for the liquid to petrify and take me forever to the land where we shouldn't be apart, the night cedes once more, and the alarm clock is ringing shameless. the first cigarette of the day is staring with contempt straight into my eyes. my fingers hurt and near some petty stains, my bedsheet seems to have been shred by ten little angry rats.

and it's gone. the night, your imperfections, the lust with anger clothing, my anguish and my struggle crushed underneath your smile... it's just me and the restless caffeine trying to send into exile the lingering alcohol in my blood.

i'm good. and i'm probably wrong.

but i'm getting better as the clock ticks away those 20 minutes in the morning that help me understand that i'm still human.

actually, i'm quite well. i've got things to do. i do remember that a shower seemed appealing at a certain moment and my blue dress should hide all the mistakes my body made while growing up.

i step into the bathtub. as the water pours on me, i glance at the perfumed liquid that creeps between my fingers, alike your extension that slinked away from my skin and ended up drying on my bedsheets... alike a part of you - slipping vaguely from my reach.

but i'm fine in a way only you could understand. you're fine. one day we'll stop peeking at each other behind doors. we'll find out there is no use.

there is no "somebody", that's what your hands whispered to me before i fell asleep.

there is none. there's only one. there's no other one.

i gaze at my wrapped body in the hallway mirror and i visualize the rapture my blue dress hides underneath it's fabric.

"only you could see it too" - i say to myself as i insert the car key into the ignition, remembering more than it's proper about last night.

as the engine runs getting me closer to my dull responsabilities, lustful detailes stubbornly tangle my thoughts.

before i know it, the shades of grey converge into the deepest black.

i think... i would like to meet another one. i'd like to do that while trying to glue my hands to your slippery skin again... and again... and...



20 mai 2012

Greutatea unei boli





Sunt bolnav si ma sfarsesc pe zi ce trece.


Traiesc in agonie, asteptand o moarte in singuratate absoluta, asa cum am invatat de la mama ca e.


Ma dor oasele si pielea. 


Adeseori mi se pare ca vad culori. Le gust si le inspir pana cand le transform in zeii mei. 


Dobandesc o credinta, iar totul pare sa aiba sens. Dar noaptea se termina, iar dis-de-dimineata imi primesc injectia de nuante gri.


Nu ma vindec niciodata. Doar am impresia ca traiesc mai frumos.


Realitatea n-are mila... Se joaca cu mine de-a v-ati ascunselea, impunandu-mi provocari carora nu le pot face fata.


Si mor, si ma doare...


Dar am un drog. Un acel ceva ce ma face sa cred ca e important sa simt durere pe drumul meu final.


Si mananc, respir si reproduc judecatile mele de valoare in scris. Le imbratisez si mi le fac prietene.


Toate astea doar pentru un moment in care sa pot uita. 


Sa ignor acel motiv pentru care ma sfarsesc sfasietor si fara sens.





27 mar. 2012

penitenta

Sentinta i-a fost data: o casa cu pereti de paianta si un ceas mare ce-a nascut secunde, minute, ore, ani.


A fost condamnat sa traiasca asa o viata intreaga, obligat fiind inca din nascare sa-si ingrijeasca odaia.


In prima secunda respirata, trei forme zburatoare cu aroma de vanilie i-au inserat in golul mintii iubirea, setea de cunoastere si un pacat.


Astfel, copilul din casa depaianta a inceput sa-si tencuiasca pereetii pe fondul ritmat al ceasului de perete. in cativa ani, casa a capatat culori vii, imbatatoare, iar ferestrele au fost imbogatite cu statuile unor lei facuti din lut.


Dar a vizitat si alte case. Timpul in care a descoperit cat de bine se poate simti in cele mai darapanate dintre ele, a sters valoarea tencuielii in care investise atata timp. Singurul sau bun de valoare au ramas bibelourile prafuite dintre carti.


Casa a inceput sa se surpe, iar ticaitul a devenit mai strident. Vizitele de care s-a bucurat, precum si acelea cu care s-a iubit sub cerul liber l-au facut sa inteleaga nu doar inutilitatea acoperisului, ci si povara sa.


Acum nu face decat sa stea in casa, cu nasul printre bibelouri si mintea intre carti, asteptand ca ceasul sa taca, iar peretii sa devina una cu pamantul, lasandu-l pe el sa admire cerul instelat.





Tocuri de otel

Piatra e in ochii mei, iar otelul din tocurile mele iti atrage privirea precum un Mos Craciun pierdut vara prin multime.


Tu, sclav al trupului tau, iti lasi gardianul sa te imbie cu miros de libertate. Dar ce stii, suflet mic, cand tot ce-ti amintesti e lumea carnii tale?


Te vad cum stai la panda , pregatit sa alergi impreuna cu mine, atunci cand ma voi hotari sa plec. Habar n-ai ca nu ai reusi decat sa te impleticesti printre picioarele mele. Iar in timp ce te vei tari incercand sa-mi saruti pulpa piciorului, pielea iti va ffi capsata de astfalt prin apasarea tocurilor mele.


Asta vrei? Sa fii covor? Sa te contopesti cu cimentul gri sub apasarea pasilor celor ce bantuie Pamatul?


Esti prost.


Mangaierea scanteilor sin ochii mei iti brazdeaza obrazul, iar tu esti fericit ca simti. Trupul tau creste dupa fiecare lovitura si cumva ai senzatia ca asta e raspunsul.


Minciuna zace-n carnea mea - un produs abominabil al unui infern numit realitate - si tu, fraiere, te-mbeti cu privelistea. Ai zice ca bei libertate.


Stai cu inima in mana, pregatit sa o jertfesti pe altarul pe care mi l-ai construit.


***


Vine momentul si-ti azvarli inima in focul viu, dar ea se intoarce la tine. Preocupat sa-mi saruti pulpa, n-ai vazut firul cu care gardianul tau  ti-a legat inima de creier.


Mintea e un paznic bun al produsului abominabil din infernul pe care-l numim "realitate".



O pensula perfecta

Imbraci frumos cadavrul stergand timid sangele de pe trupul sau. Inca nu esti complet hotarat daca acele dare rosii-reci contribuie cu ceva la idealul tau.


Cureti in jur bucatile de carne si fasiile textile. Tii in mana un cutit si constientizezi ca mana itti apartine.


Ce gest, ce om, ce idee!... Cine-ar fi putut crede pana atunci ca singura pensula pentru un tablou perfect n-are peri de animal, ci tais lucios?


Ai pe chip un zambet - un coltputin urcat al buzelor, contrabalansat de o mica intredeschidere.


Nimeni nu a vazut nimic, iar tu deja esti beat cu intrebarile retorice pe care criticii si le vor pune, dar nu vor indrazni sa le rosteasca.


Ai reusit. Acum durerea a imbracat o forma mirobolanta. Nimic nu mai e doar al tau. Te simti liber. Esti liber.


Stai gol in oglinda si privesti imaginea perfecta - artistul implinit langa opera transcedentala.


Recapitulezi in minte toate cele prin care ai trecut pana sa ajungi aici, in aceasta camera fara ferestre, pictata cu igrasie. Privesti becul chior din tavan si un zvacnet pornit din plamani se transforma intr-un zgomot sinistru. Ai vrut sa razi, dar te doare. Te ridici si te prabusesti intr-o clipire in care apuci sa zaresti in oglinda un alt trup pictat cu singura pensula capabila de un tablou perfect.


Binele din linistea suprema

"Sa fii buna!", mi-a zis, iar apoi a inceput sa se zbata in niste spasme isterice. Din gura ii curgea un lichid alb ca spuma marii. Bratele si picioarele ii sareau intr-un ritm nepriceput, in directii diferite, de parca ar fi dansat ceva abstract. Nu mai era el, iar eu asteptam doar sa se termine. Acum nu mai era nicio sansa. Se incapatanase intr-un fel sa si le consume pe toate.

Nu simteam nimic, nu gandeam nimic. Ma sincronizasem, cumva, cu acele convulsii, adaugandu-le ritm prin repetitia "Sa fii buna!", "Sa fii buna!", "Sa fii buna!", "Sa fii...". Am trait o viata acolo. Am pendulat atat timp intre bine si rau... M-am ratacit in paradoxul fapta-gand pana m-am epuizat.

Am obosit. Se terminase totul. Acum era bun. Se lepadase de trupul care-l tinuse incatusat aproape 50 de ani.

Imi placea asa. Nu imi parea rau deloc. Linistea suprema parea atat de dulce incat as fi gustat pe loc din ea. Dar nu am facut asta. M-am tratat zi de zi cu nelinistea de a nu fi, cumva, rea.

***

Iar acum, de ziua mea, am de gand sa fiu buna. Ai mei 50 de ani se sfarsesc acum, aici, fara spasme diavolesti si sfaturi.

Sunt singura, dar sunt numai buna de gustat din linistea suprema.



15 mar. 2012

Catharsis cu cioburi mutante


  Durerea se sparge în mii de bucăți. Fragmentele sticloase dezvoltă colțuri tridimensionale. Târâtoarele se descompun lăsând în urmă dâre de carne, în goana după hrană. Epiderma lor se crapă în contopirea scurtă cu cioburile mutante ale durerii ce nu le-a aparținut niciodată. 
  
 Asfaltul gri se-ntinde cât vezi cu ochii. Cerul portocaliu îl îmbracă în irizări plăcute. 
  
 Nimeni nu se întreabă dacă vezi cu adevărat totul târându-te la apus. 
  
 Sfârșitul domnește peste tărâm, precum un nebun rămas singur pe-o tablă de șah. 
  
 Linii trasate cu rigla împart totul în parcele atent măsurate. 
  
 Dar cioburile... cioburile n-au granițe și migrează nonșalant de pe-un teritoriu pe altul, împinse de membrele celor ce-au evitat să se rănească. 
  
 O târâtoare staționează la marginea bucății sale de asfalt, ascunzând linia continuă cu lichidul rănilor sale. 
  
 O altă târâtoare paralizată încă de la începuturi întâlnește privirea intrusului de pe teritoriul său. Blesteme cumplite se propagă în aerul umed atunci când hoțul se lipește de cea ce nu a învățat niciodată să se miște.  
  
 Contopirea celor două ființe prin apropierea bruscă și fără de precedent le face să sângereze abundent. Lichidul gros ce se scurge din ele, acel cocktail pe care nu-l mai văzuseră vreodată, se-ntinde fără reproș peste liniile trasate demult cu rigla. 
  
 Parcelele se dizolvă într-un abur ce anihilează blestemele aruncate-n văzduhul portocaliu. 
  
 Întunericul se lasă greu peste ținutul celor apropiați de Pământ. 
  
 În beznă caldă, două ființe abjecte se târăsc la unison peste ceea ce cândva reprezenta o limită. 
  
 Un intrus mai nebun decât cel de pe tabla de șah trăiește frenezia târâtoarei care a descoperit că se poate mișca. 
  
 Lichidele se-amestecă neîncetat într-o scurgere violentă ce acoperă asfaltul cu un galben dulceag. 
  
 Încet, dar sigur, întunericul se desface în sclipiri revelatoare. 
  
 Aroma blestemelor persistă în aerul ușor, iar regele nebun e deja îmbătat cu ea, încă de la apus. 
  
 Sfârșitul, stăpânul solitar al întregului asfalt exersează catharsisul, învăluit în aburi de alcool damnat. Linii albe răsar și se-ntind într-o împărțire geometrică.  
  
 Parcelele sunt de vânzare din nou. Ființele abjecte încetează să se scurgă. Cele două târâtoare se mai ating acum doar cu vârful unui membru, pe mijlocul unei linii proaspăt vopsite pe asfalt. 
  
  
           SFÂRŞITul sparge sticla blestemelor, 
      iar cioburile mutante se împrăștie pe Pământ. 




  

9 mar. 2012

hrana pentru suflet


*** pentru absenceofone ***


ustura sufletul de la meniul prea condimentat de care a avut parte in ultima perioada.

inimaginabilul si-a facut loc in existenta stearpa stergand atent fiecare grija prea banala. sarea si piperul vietii, atat de dorite odata au cazut acum tumultos din solnita fara capac.

si nu, nu a oferit nimeni un pahar cu apa. doar vin si lumina seaca.

o invitatie in nemaivazut si o oferta de nerefuzat - a trai. o provocare mai mare decat sinele - a explora tenebrele materiei cenusii, la brat cu durerea sufleteasca.

din pacate - nu e o alegere.

din nefericire - un contract fara garantie.

scopul lucrurilor de neinteles nu vrea sa se arate, iar traseul capata nuanta de infinit.

pierderea de sine, concept atat de des uzat in scopuri hedoniste, devine realitate palpabila si renunta la statutul de stare de lux, explorand calitatile infernului.

valoarea lucrurilor ce candva mangaiau trupul si sufletul se murdareste. dezbracarea de principii devine obligatorie, iar nuditatea ramasa dupa aceasta exorcizare a sinelui isi pierde veleitatea de arta.

colturile negre ale tabloului devin potentiale escapade intr-o alta pictura. dar cine stie daca nu cumva disperarea si-a imbracat straiele de doliu si s-a agatat de granita cu lumea ideala creand aparenta unei vame indepartate?

moartea unor sentimente este de fiecare data prea putin plansa, iar ofranda adusa emotiilor ce ne-au stapanit mintea si sufletul la un moment dat este inexistenta. poate de aceea ne bantuie fantomele senzatiilor demult trecute.

N: lacrimile - nectarul zeitatilor si alifia ranilor pamantesti - de neinlaturat intr-o existenta completa.

S: cicatricile - stigmat al celor care desi au plecat, inca mai sunt asteptati in utopia ades jinduita.

E: linistea - luxul pe care omul si-l va permite doar cand isi va insusi acel tablou cu colturi negre.

V: fericirea?... nu. doar replici fidele ce ne vor umple burta doar cand vor dori.


ti-am dat o busola, dar de fapt e de-ajuns doar sa stii si sa imbratisezi. sa ridici capul si sa nu tanjesti dupa inceput. sa treci de fiecare data cu bine prin jungla orasului si sa stii cum sa gasesti alinare intr-un pahar cu vin, sub o lumina seaca. e suficient sa mergi si indraznesc sa ridic la rang de privilegiu ranile pe care le vei obtine din aceasta calatorie.

ia-ti cu tine tabloul si pregateste-te sa pictezi peste el. stiu ca stii ca te va surprinde momentul in care vei desena frunze copacilor morti de pe panza ta.


totul este doar un drum. acea scurtatura plina de buruieni, ciulini si urzici ce ne apropie mai mult de (re)nastere spirituala.

ustura mintea la gandul ca obtinerea unui trup din parinti iubitori e doar metastaza lenta a sufletului. nasterea e moarte. viata e spital. tu cauta-ti medicamentele...


4 mar. 2012

uman simplificat (1)


Mereu trebuie sa existe un el si o ea. Asta pentru ca “el si ea” e singurul scop divin-tangibil de catre om. Durerea trebuie definita pentru ca nu chinuie doar sufletul, ci si mintea, iar mintea e slaba si se pierde in cuvinte. Placerea, fericirea, nu le definim decat atunci cand le depasim. Omul e slab in fata sentimentelor si se poate darui starilor placute, dar nu vrea sa se predea in fata chinului spiritual.

A pierde pe cineva e o greseala. Nu am avut niciodata pe nimeni. Iluzia detinerii unei persoane sau, mai mult, iluzia reciprocitatii e doar argumentul pe care l-am creat pentru a justifica prezenta aceluia. Argument creat si hranit de o societate fara scrupule, fara mila, fara sentiment, fara SUFLET. Doar o sintagma rationala agatata de un sentiment frumos. Nu am pierdut, ci nu am avut. A fost, iar acum nu mai e. Am gustat delicatesuri si am presupus ca meniul va fi mereu acelasi.

Nu am pierdut, repet si subliniez cu unghiile pe o piele fina tocmai ca sa demonstrez durerea, in antiteza ei fina cu suferinta. Durerea e acolo mereu, suferinta nu trebuie sa fie. Suferinta deriva din a nu intelege, durerea din a cunoaste. Iar cand ai ramas fara, ai cunoscut cu adevarat. Iar cand ai trait, ai inteles.

Exista un tip de fericire nascuta din linistea cunoasterii. Danseaza impleticit cu durerea si, de multe ori e parasita la finalul noptii. Daca omul ar fi capabil sa priveasca rasaritul fara a-si parasi acea parte a sinelui, atunci ar cunoaste linistea.

Iar pentru ca tipul acela de fericire utopic e ceva ce incearca prea putini oameni, apare masca dubla. De asta, dar si pentru ca suferinta de a fi trait nu e o haina purtabila ziua. Ai trait, dar acum nu mai ai nimic. Nu mai simti si tocmai de asta singura varianta ramane argumentarea. O dezbatere continua desfasurata in mintea ta si in realitatea ta.

Gandul ce precede sentimentul este intotdeauna chinuitor si ambiguu. Cuvintele care pornesc de la trecut nu pot fi utile decat pentru un pas in plus in cautarea de sine, cautarea unui sens.

Adevarata durere este lipsa unui prezent care sa justifice incercarea de a emite judecati de valoare asupra sensului existentei umane. Adevarata durere este de fapt imposibilitatea de a transforma trecutul in prezent. Trecutul regretat are valoare doar la nivelul existentei actuale fiind reflectat prin prisma experientei personale.

Si totusi ducem lipsa unor oameni, unor idei impartasite si a unor sentimente ce devenisera crezul nostru de zi cu zi. De ce? Pentru ca iubim. Nu e nimic mai simplu decat iubirea si nu e nimic ce poate genera mai multa confuzie decat acest sentiment.

A simti o perpetua lipsa a unor persoane in viata ta, a-ti admira cicatricile lasate de ei doar pentru a-ti aminti, a te framanta cu intrebarea “de ce?” si a-ti dori mereu prezenta lor asa cum a fost candva inseamna a iubi.

Sa iubesti nu e un chin. Sa nu poti sa-ti impartasesti iubirea inseamna suferinta. Sa nu iti accepti iubirea inseamna durere. Sa nu aiba cine sa-ti imbratiseze iubirea e tristete. De-asta nu uitam, de-asta nu vrem sa lasam sa treaca, de-asta ne gandim mereu la ei, de-asta ii regretam.

Ambiguitatea apare in acelasi context si e hranita de masca de fier pe care individul alege sa o poarte cu scopul de a se proteja de cele ce-au fost si-ar putea sa se repete mai sinistru, poate, decat la inceput. Masca de fier e o agresiune la adresa propriei persoane marind in fiecare moment posibilitatea de a nu ajunge sa te cunosti pe tine si sa iti gusti defectele. Mastile, in general, sunt o iluzie periculoasa ce ameninta printr-o materializare crunta in care personalitatea se metamorfozeaza. A purta o masca e doar un joc. Iar acest joc risca sa devina realitatea ta.

A te ascunde in spatele unei creatii pertinente din punct de vedere social ofera un sigur beneficiu – cel de a-ti permite sa cauti in continuare ceea ce ai plans atat de tragic atunci cand ai mirosit pentru prima oara izul funebru al vietii pamantesti.

Dar a nu se confunda scopul cu mijloacele. Masca ramane o iluzie a unui adapost, un pseudo-motiv ce mimeaza linistea.

Afectul si rationalul, intrepatrunderea dintre ele, sunt povara oricaruia doreste sa afle “de ce?”. Incercarea de a umple groapa dintre acestea doua consuma individul, iar argumentele rationale se anuleaza cu cele emotionale, iar astfel groapa nu se umple niciodata. Aceste doua capete ale fiintei umane au o singura regula: afect inainte de sentiment. Emotia poate fi justificata, dar argumentul nu poate fi simtit. Aici este greseala. Aici este raspunsul.

Autoconstientizarea este in sine drumul prin mocirla omeneasca. E logic sa fii murdar pe pamant. Dorinta de a te curata de noroi in timp ce te scalzi in acesta e ceea ce scoate individul din reziduurile de homo sapiens.

Iar asa ajungem la conceptul de evolutie care, daca si-ar atinge scopul final, intr-adevar ar inversa o scara a valorilor. Evolutia e, in definitiv, dezumanizarea in contextul puterii de a alege si de a intelege. Acceptarea iubirii in toate formele sale ca unica realitate a spiritului si a trupului.

Tangibilul celuilalt va inceta sa devina un scop pe care cu ardoare dorim sa-l atingem doar in contextul acceptarii complete a sinelui si a constientizarii absolute a individualitatii ca suma a gandurilor, faptelor, slabiciunilor si a puterii.

Omul nou nu va exista cel mai probabil niciodata. Singura speranta e renasterea individuala, recunoasterea sufletului si curatarea trupului de mocirla umana.





24 sept. 2011

The endless story of the devil of hope



“Sunt doar doua feluri de persoane: cele care isi doresc mai mult, mereu si cele care se bucura de ceea ce au.”, se gandea in timp ce facea un slalom automatizat printre lumea grabita de pe trotuar.

Daca ar fi stiut unde sa mearga, atunci probabil ca mintea sa nu ar mai fi umblat prin mlastini periculoase ale gasirii unui sens. Stia ca are variante. Ar fi putut sa sune pe cineva sau sa se duca acasa. Ar fi putut chiar sa se duca intr-un bar si sa-i spuna unui necunoscut ca de fapt se stiu de mult timp. Dar nehotararea e o boala grea care te inghite putin cate putin, pana cand din tine ramane doar umbra unor preferinte.

In jur tot felul de regrete se invarteau ametitor intr-o miscare browniana. Ar fi putut sa faca atat de multe, dar niciodata nu a reusit. Se scurse inca un pic pe asfaltul murdar si mai puse o foaie in dosarul cu nemultumiri. Stransese ceva documentatie. Stia prea bine unde greseste si unde ar putea schimba ceva. Avea o harta exacta a sa si a lumii inconjuratoare.

In dreapta sa se tara greoi apa verde si plina de mazga a unui rau ce ar fi putut fi frumos. Se simtea precum apa aia la care oricui i-ar fi fost greu s-o priveasca mai mult de o secunda. Cu fiecare pas aduna furie. De ce nu a putut? Oare nu si-a dorit destul de mult? De ce slabiciunea i-a fost brand in fata atator persoane? Poate ca pur si simplu s-a supraevaluat. Poate ca e normal sa ii fie scarba de sine, ca rezultat a ceea ce a crezut ca e si ceea ce a facut cu viata sa pana in momentul de fata.

Aproape ca rosti cu voce tare: “Ah, si daca totul ar fi atat de simplu. Daca as putea doar sa cred ca sunt o persoana oribila, intr-o lume gretoasa, atunci poate as avea sansa de a invata sa traiesc asa”. Insa gandurile hartuiau cu nesimtire acea fiinta de langa raul putred. Isi dadea seama ca nu are motive sa se simta asa. Ca viata e frumoasa si trebuie traita. Raul acela de langa el a fost candva curat si cu siguranta va fi asa din nou, candva. Lipsa de recunostinta, nemultumire, slabiciune. Nimic - dar absolut nimic - nu era batut in cuie.

Obosi, iar un murmur putin deranjant ocupa locul gandurilor chinuitoare. Merse mult asa, cu privirea la asfaltul murdar, fara sa indrazneasca, fara sa isi doreasca sa priveasca mazga verde a raului ce odata a fost frumos. A lasat dare de furie in urma sa. Doar o pata in plus pe trotuar.

Cand a ajuns, nu mai avea nimic. Nici furie, nici ganduri. Mai fusese aici. De multe, multe ori. Isi amintea perfect cum isi carase de atatea ori membrele grele din acel punct pana acasa, in patul sau. Somn. “Somnul rezolva multe.”. Adevarul e ca un somn bun sterge multe. Te trezesti un alt om, constiinta se simte bine dupa o pauza.

Aici… aici. Fix in locul asta visase ca invata sa zboare pe muzica de Pink Floyd, langa o prezenta care, asa cum o privea acum, fusese cel mai bun medicament impotriva propriilor sale abcese mentale.

Dandu-si seama ce pierduse, simti cum sangele incepe sa-i pulseze violent in cap. O forta din sinea sa era gata sa izbucneasca. Dar nu se intampla nimic. Statea fara sa se miste, gata sa explodeze. Scoase tremurand dosarul si-l arunca in apa curata si mare din fata sa. Foile se imprastiau, cerneala se intindea, iar toate acele cuvinte mureau. Harta sa se dizolva si nu-i parea rau.

Incepu sa scape de haine. O ultima baie ar trebui sa fie comfortabila, Ce bine ca nu stia sa inoate. Asa totul era simplu.

Pe cand isi aprindea o ultima tigara, a auzit pasi. O prezenta usor trista isi facu aparitia si ceru un foc. Poate ca planul ar fi fost indeplinit, daca acea persoana n-ar fi zambit cand a intrebat “Esti ok?”.

Doar ca acel zambet si gustul atentiei primite gratuit a schimbat totul. Totul a generat un zambet si o nedumerire dulceaga a celui care tocmai isi aprinse prima tigara dupa aceea care ar fi trebuit sa fie ultima.

Pe masura ce prezenta usor trista se indeparta cu pasi molcomi, fumul iesea impletit cu arome de speranta din plamanii persoanei care voia sa-si incheie viata intr-o apa curata, in locul in care visase ca o sa invete sa zboare, pe muzica de Pink Floyd, langa acel medicament perfect pentru abcesele propriului sine.

Hunger hurts, but starving works, when it costs too much to love, fredona punand capul pe perna, in patul sau, pregatindu-se sa-si odihneasca constiinta ametita de drogul primit dupa atat de mult timp…


  





*** Speranta e e doar un drog de care suntem cu totii dependenti. Daca nu ne luam doza, intram in sevraj. Ne descompunem si ne schimonosim in fata celor mai simple lucruri. Iar cand nu avem speranta, ne multumim cu orice ii seamana. Precum alcoolicii care beau parfum in loc de vodka.***


11 apr. 2011

Scrisoare catre Frica

Draga mea Frica,

Iti amintesti primul moment in care ne-am cunoscut? Ma urcasem in lift, se stinsesera luminile, iar liftul pornise. Eram singura in incaperea aia de unu’ pe unu’, dar ai aparut tu. N-ai stat mult cu mine. Te-a gonit vecinul care a deschis usa liftului pe care il chemase.
Asa esti tu, vii repede si pleci cand ai chef. Dar hai, recunoaste, ai si momente in care zabovesti incapatanata. Eu iti zic “Du-te dracu’”, tu imi spui “Mai stau un pic!”. Si esti tare a naibii cand nu vrei sa pleci. Stii ca nu-mi face bine prezenta ta. Ma nelinistesti.
Avem o relatie foarte complicata. Acum te-as goni din viata mea pentru totdeauna. De fapt, nu doar acum. Au fost multe momente in care te-am izgonit cu speranta ca n-ai sa te mai intorci niciodata.
Tu nu stii sa fii alaturi de mine cand trebuie. Esti o egoista, sa stii. Ma superi foarte rau cu treaba asta. Eu cred ca tu esti dependenta de mine. Pur si simplu, you can’t let me go. Iti place sa imi fii alaturi cand stau la o cafea cu Increderea si cu Visele si Planurile. Te asezi la masa si te bagi in conversatie, neinvitata. Contrazici pe toata lumea, gesticulezi haotic si darami cesti pline si tigari pe fata de masa. Tu ai idee de cate ori era sa-mi arda intreaga casa de la neglijenta ta? Stiu ca stii. I know. Dar mai stiu si ca tie iti cam place asa. Atunci cand te certi cu iubirea ta, Curajul, nu-ti mai pasa de nimic. Suferi atat de tare cand el nu este cu tine, incat vii si te agati disperata de gatul meu.
Tot ceea ce faci tu rau fata de mine, e din cauza lipsei lui. De ce esti catar si nu intelegi ca el, Curajul, este perechea ta, langa care ar trebui sa fii always and forever? Ar trebui sa inveti sa mai lasi de la tine.
Oricum, nu ma intelege gresit, nu te urasc. Tu nu faci numai lucruri rele. Ai si tu highlight-urile tale. De exemplu cand ma impiedici sa mai beau un shot de Jager spunandu-mi ca e posibil sa-mi petrec restul serii in baie, acompaniata de un Scobutil.
Da, bine, hai recunosc, imi esti chiar draga. Esti parte din mine si n-as vrea sa dispari pentru totdeauna. Daca m-ar auzi Curajul acum, cred ca mi-ar trage o mama de bataie de m-ar ustura fundul zile si nopti…
Dar nu asta e ideea.
Ideea e de fapt ca voi doi ar trebui sa nu va mai certati. Sa veniti la mine in vizita impreuna, fericiti. Sunteti diferiti, dar stiti si voi ca unul fara altul nu puteti.
Ai priceput ce tot indrug eu aici? Sper ca da.
Iar data viitoare te astept la o cafea, impreuna cu prietenul meu drag, Curajul.

Cu mult drag, presarat cu injuraturi,
Angela






8 feb. 2011

un el si o ea

Ea era la a treia familie.

Ochi mici, breton des si o fata care parea chiar mai rotunda decat era. Tatal ei o iubea mult. Intre ei era un soi de telepatie – se intelegeau doar din priviri. Cand mama ei era suparata si vorbea urat, cand ea isi dorea ceva dar nu indraznea era suficient sa se uite in ochii lui, tatal ei ii oferea tot ce avea nevoie – de la amuzament in situatii neplacute pana la papusi si pantofi la comanda.

Tatal ei era macelar. Mama ei – o persoana foarte volubila, cu un vocabular colorat, extraordinar de priceputa la negocieri si cu o nestramutata dorinta de a-si impune vointa in orice circumstante.

Ea se batea cu baietii, se urca in copaci, se dadea in leagan deasupra intinderilor de urzici si carmuia sania inghesuita cu amatori de senzatii tari, intr-o cursa nebuna pe un deal abrupt, cursa finalizata cu un salt peste raul ce marginea periculos dealul.

Ea nu a prea fost la petreceri. Mama ei a inchis-o afara cand, la 19 ani a ajuns inapoi de la intalnire la scandaloasa ora de 9 si jumatate. In circumstante similare, a trebuit sa se duca la intalnire purtand haine intr-o mie de culori si o basma asortata.

El era la singura sa familie.

Avea un frate mai mare, care l-a invatat sa fumeze, un tata care cand l-a prins i-a stins tigara in palma si o mama care isi dorise dintotdeauna o fata, consolondu-se prin a-l imbraca pe el cu haine mai feminine.

Slab, cu parul aproape negru si cu ochi azurii. Statura ii trada toleranta de care a dat dovada mai apoi fata de lumea inconjuratoare.

Tatal lui era chelner la un restaurant scump, dupa ce lucrase la Sfat si facuse inchisoare doi ani pentru luare de mita. Avea un tatuaj pe antebrat cu un chip de femeie obisnuita, pe care sotia sa l-a frecat cu piatra ponce, smirghel si alte lucruri abrazive pana cand s-a luat impreuna cu multe straturi de piele.

Mama lui era o femeie care trecuse prin multe in viata. Se lasase mereu la o parte pentru nevoile celor din jur dintr-o ideologie nu-se-stie-de-unde-capatata, care o indruma sa faca mereu  tot ceea ce trebuia, si nu ceea ce isi dorea.

Era intr-unul dintre primii ani de scoala cand a fost lovit de un Trabant condus de un barbat care avea probleme cu vederea. A intrat in coma. Mama lui s-a apucat de fumat in perioada aceea. Ceva din sufletului lui s-a indurat de suferinta pe care ar fi putut-o pricinui in familie si si-a revenit din coma dupa 11 zile, ramanand sub tratament inca 9 ani dupa aceea.

El isi dorea sa scrie. Scria. Ea isi dorea sa scape de ai ei. El trecuse printr-o casatorie si o relatie serioasa de lunga durata. Ea fusese la multe intalniri, gasise pe cineva care sa o iubeasca, dar nu iubise. El se ruga seara cu tot sufletul sa intalneasca iubirea adevarata. Ea isi dorea libertate. El testase limitat libertatea in cele mai scandaloase forme ale sale.

Intr-o zi, la indemnul mamei lui, el s-a dus sa cumpere bors de la mama ei. Mama ei, intr-un exces de zel, si-a chemat fata sa-l conduca pana la statia de autobuz. Ea s-a inrosit, s-a fastacit, a invocat marele motiv cum ca nu e nevoie sa-l conduca pentru ca e baiat mare si se descurca, insa a pierdut batalia in fata impunatoarei vanzatoare de bors. 

In statie, autobuzele au trecut ignorante pe langa ei pana la lasarea serii, iar de-atunci nu s-au mai despartit.








5 oct. 2010

Fictiune


Fiecare picatura se micsoreaza si se misca impotriva gravitatiei. Apoi se intalneste cu altele asemenea si se unesc. Masa de lichid creste vazand cu ochii si isi urmeaza, tacuta drumul inapoi.

Trag un fum. Scanteia tigarii devine lumina. Gri-ul din varf devine imperceptibil. Ultimul fum si tigarea se stinge, intreaga.

Inspir. Geamul din fata mea se abureste. Expir si caldura trupului meu e un pic mai intensa. Aburii se intorc in plamani, acolo unde le e locul.

Scriu si pagina se sterge. Ultimele cuvinte, “cu drag”, sterg prima exprimare, “draga”.

Traiesc si simt ca mor. M-am nascut si viata mi se sfarseste. O simt in fiecare por, pe masura ce fac pasi catre inceput. Atunci cand nu stiam nimic.

Evoluez si simt cum ma sting. Prea multe cunostinte se ingramadesc in compartimentele mintii mele, aninandu-se incapatanat unele de altele precum se agata sufletul sfasiat de speranta.

Accident. Incaperea devine prea mica. Fiecare parte de materie lupta pentru supravietuire. Haos. Continutul compartimentelor se amesteca.

Ma misc. Pasii mi se indreapta inainte. Ajung inapoi. Dar langa.

Iau trenul si uit. Gasesc alinare sprijinindu-mi capul de geam. Pe geam, picaturile urca si dispar. Baltile se evapora si norii gri isi pierd paloarea redevenind senini.

In tren nu se fumeaza…