penitenta

Sentinta i-a fost data: o casa cu pereti de paianta si un ceas mare ce-a nascut secunde, minute, ore, ani.


A fost condamnat sa traiasca asa o viata intreaga, obligat fiind inca din nascare sa-si ingrijeasca odaia.


In prima secunda respirata, trei forme zburatoare cu aroma de vanilie i-au inserat in golul mintii iubirea, setea de cunoastere si un pacat.


Astfel, copilul din casa depaianta a inceput sa-si tencuiasca pereetii pe fondul ritmat al ceasului de perete. in cativa ani, casa a capatat culori vii, imbatatoare, iar ferestrele au fost imbogatite cu statuile unor lei facuti din lut.


Dar a vizitat si alte case. Timpul in care a descoperit cat de bine se poate simti in cele mai darapanate dintre ele, a sters valoarea tencuielii in care investise atata timp. Singurul sau bun de valoare au ramas bibelourile prafuite dintre carti.


Casa a inceput sa se surpe, iar ticaitul a devenit mai strident. Vizitele de care s-a bucurat, precum si acelea cu care s-a iubit sub cerul liber l-au facut sa inteleaga nu doar inutilitatea acoperisului, ci si povara sa.


Acum nu face decat sa stea in casa, cu nasul printre bibelouri si mintea intre carti, asteptand ca ceasul sa taca, iar peretii sa devina una cu pamantul, lasandu-l pe el sa admire cerul instelat.

Tocuri de otel

Piatra e in ochii mei, iar otelul din tocurile mele iti atrage privirea precum un Mos Craciun pierdut vara prin multime.


Tu, sclav al trupului tau, iti lasi gardianul sa te imbie cu miros de libertate. Dar ce stii, suflet mic, cand tot ce-ti amintesti e lumea carnii tale?


Te vad cum stai la panda , pregatit sa alergi impreuna cu mine, atunci cand ma voi hotari sa plec. Habar n-ai ca nu ai reusi decat sa te impleticesti printre picioarele mele. Iar in timp ce te vei tari incercand sa-mi saruti pulpa piciorului, pielea iti va ffi capsata de astfalt prin apasarea tocurilor mele.


Asta vrei? Sa fii covor? Sa te contopesti cu cimentul gri sub apasarea pasilor celor ce bantuie Pamatul?


Esti prost.


Mangaierea scanteilor sin ochii mei iti brazdeaza obrazul, iar tu esti fericit ca simti. Trupul tau creste dupa fiecare lovitura si cumva ai senzatia ca asta e raspunsul.


Minciuna zace-n carnea mea - un produs abominabil al unui infern numit realitate - si tu, fraiere, te-mbeti cu privelistea. Ai zice ca bei libertate.


Stai cu inima in mana, pregatit sa o jertfesti pe altarul pe care mi l-ai construit.


***


Vine momentul si-ti azvarli inima in focul viu, dar ea se intoarce la tine. Preocupat sa-mi saruti pulpa, n-ai vazut firul cu care gardianul tau  ti-a legat inima de creier.


Mintea e un paznic bun al produsului abominabil din infernul pe care-l numim "realitate".

O pensula perfecta

Imbraci frumos cadavrul stergand timid sangele de pe trupul sau. Inca nu esti complet hotarat daca acele dare rosii-reci contribuie cu ceva la idealul tau.


Cureti in jur bucatile de carne si fasiile textile. Tii in mana un cutit si constientizezi ca mana itti apartine.


Ce gest, ce om, ce idee!... Cine-ar fi putut crede pana atunci ca singura pensula pentru un tablou perfect n-are peri de animal, ci tais lucios?


Ai pe chip un zambet - un coltputin urcat al buzelor, contrabalansat de o mica intredeschidere.


Nimeni nu a vazut nimic, iar tu deja esti beat cu intrebarile retorice pe care criticii si le vor pune, dar nu vor indrazni sa le rosteasca.


Ai reusit. Acum durerea a imbracat o forma mirobolanta. Nimic nu mai e doar al tau. Te simti liber. Esti liber.


Stai gol in oglinda si privesti imaginea perfecta - artistul implinit langa opera transcedentala.


Recapitulezi in minte toate cele prin care ai trecut pana sa ajungi aici, in aceasta camera fara ferestre, pictata cu igrasie. Privesti becul chior din tavan si un zvacnet pornit din plamani se transforma intr-un zgomot sinistru. Ai vrut sa razi, dar te doare. Te ridici si te prabusesti intr-o clipire in care apuci sa zaresti in oglinda un alt trup pictat cu singura pensula capabila de un tablou perfect.

Binele din linistea suprema

"Sa fii buna!", mi-a zis, iar apoi a inceput sa se zbata in niste spasme isterice. Din gura ii curgea un lichid alb ca spuma marii. Bratele si picioarele ii sareau intr-un ritm nepriceput, in directii diferite, de parca ar fi dansat ceva abstract. Nu mai era el, iar eu asteptam doar sa se termine. Acum nu mai era nicio sansa. Se incapatanase intr-un fel sa si le consume pe toate.

Nu simteam nimic, nu gandeam nimic. Ma sincronizasem, cumva, cu acele convulsii, adaugandu-le ritm prin repetitia "Sa fii buna!", "Sa fii buna!", "Sa fii buna!", "Sa fii...". Am trait o viata acolo. Am pendulat atat timp intre bine si rau... M-am ratacit in paradoxul fapta-gand pana m-am epuizat.

Am obosit. Se terminase totul. Acum era bun. Se lepadase de trupul care-l tinuse incatusat aproape 50 de ani.

Imi placea asa. Nu imi parea rau deloc. Linistea suprema parea atat de dulce incat as fi gustat pe loc din ea. Dar nu am facut asta. M-am tratat zi de zi cu nelinistea de a nu fi, cumva, rea.

***

Iar acum, de ziua mea, am de gand sa fiu buna. Ai mei 50 de ani se sfarsesc acum, aici, fara spasme diavolesti si sfaturi.

Sunt singura, dar sunt numai buna de gustat din linistea suprema.

Catharsis cu cioburi mutante

  Durerea se sparge în mii de bucăți. Fragmentele sticloase dezvoltă colțuri tridimensionale. Târâtoarele se descompun lăsând în urmă dâre de carne, în goana după hrană. Epiderma lor se crapă în contopirea scurtă cu cioburile mutante ale durerii ce nu le-a aparținut niciodată. 
  
 Asfaltul gri se-ntinde cât vezi cu ochii. Cerul portocaliu îl îmbracă în irizări plăcute. 
  
 Nimeni nu se întreabă dacă vezi cu adevărat totul târându-te la apus. 
  
 Sfârșitul domnește peste tărâm, precum un nebun rămas singur pe-o tablă de șah. 
  

 Linii trasate cu rigla împart totul în parcele atent măsurate. 
  
 Dar cioburile... cioburile n-au granițe și migrează nonșalant de pe-un teritoriu pe altul, împinse de membrele celor ce-au evitat să se rănească. 
  
 O târâtoare staționează la marginea bucății sale de asfalt, ascunzând linia continuă cu lichidul rănilor sale. 
  
 O altă târâtoare paralizată încă de la începuturi întâlnește privirea intrusului de pe teritoriul său. Blesteme cumplite se propagă în aerul umed atunci când hoțul se lipește de cea ce nu a învățat niciodată să se miște.  
  
 Contopirea celor două ființe prin apropierea bruscă și fără de precedent le face să sângereze abundent. Lichidul gros ce se scurge din ele, acel cocktail pe care nu-l mai văzuseră vreodată, se-ntinde fără reproș peste liniile trasate demult cu rigla. 
  
 Parcelele se dizolvă într-un abur ce anihilează blestemele aruncate-n văzduhul portocaliu. 
  
 Întunericul se lasă greu peste ținutul celor apropiați de Pământ. 
  
 În beznă caldă, două ființe abjecte se târăsc la unison peste ceea ce cândva reprezenta o limită. 
  
 Un intrus mai nebun decât cel de pe tabla de șah trăiește frenezia târâtoarei care a descoperit că se poate mișca. 
  
 Lichidele se-amestecă neîncetat într-o scurgere violentă ce acoperă asfaltul cu un galben dulceag. 
  
 Încet, dar sigur, întunericul se desface în sclipiri revelatoare. 
  
 Aroma blestemelor persistă în aerul ușor, iar regele nebun e deja îmbătat cu ea, încă de la apus. 
  
 Sfârșitul, stăpânul solitar al întregului asfalt exersează catharsisul, învăluit în aburi de alcool damnat. Linii albe răsar și se-ntind într-o împărțire geometrică.  
  
 Parcelele sunt de vânzare din nou. Ființele abjecte încetează să se scurgă. Cele două târâtoare se mai ating acum doar cu vârful unui membru, pe mijlocul unei linii proaspăt vopsite pe asfalt. 
  
  
           SFÂRŞITul sparge sticla blestemelor, 
      iar cioburile mutante se împrăștie pe Pământ. 




  

hrana pentru suflet

*** pentru absenceofone ***

ustura sufletul de la meniul prea condimentat de care a avut parte in ultima perioada.

inimaginabilul si-a facut loc in existenta stearpa stergand atent fiecare grija prea banala. sarea si piperul vietii, atat de dorite odata au cazut acum tumultos din solnita fara capac.

si nu, nu a oferit nimeni un pahar cu apa. doar vin si lumina seaca.

o invitatie in nemaivazut si o oferta de nerefuzat - a trai. o provocare mai mare decat sinele - a explora tenebrele materiei cenusii, la brat cu durerea sufleteasca.

din pacate - nu e o alegere.

din nefericire - un contract fara garantie.

scopul lucrurilor de neinteles nu vrea sa se arate, iar traseul capata nuanta de infinit.

pierderea de sine, concept atat de des uzat in scopuri hedoniste, devine realitate palpabila si renunta la statutul de stare de lux, explorand calitatile infernului.

valoarea lucrurilor ce candva mangaiau trupul si sufletul se murdareste. dezbracarea de principii devine obligatorie, iar nuditatea ramasa dupa aceasta exorcizare a sinelui isi pierde veleitatea de arta.

colturile negre ale tabloului devin potentiale escapade intr-o alta pictura. dar cine stie daca nu cumva disperarea si-a imbracat straiele de doliu si s-a agatat de granita cu lumea ideala creand aparenta unei vame indepartate?

moartea unor sentimente este de fiecare data prea putin plansa, iar ofranda adusa emotiilor ce ne-au stapanit mintea si sufletul la un moment dat este inexistenta. poate de aceea ne bantuie fantomele senzatiilor demult trecute.

N: lacrimile - nectarul zeitatilor si alifia ranilor pamantesti - de neinlaturat intr-o existenta completa.

S: cicatricile - stigmat al celor care desi au plecat, inca mai sunt asteptati in utopia ades jinduita.

E: linistea - luxul pe care omul si-l va permite doar cand isi va insusi acel tablou cu colturi negre.

V: fericirea?... nu. doar replici fidele ce ne vor umple burta doar cand vor dori.

ti-am dat o busola, dar de fapt e de-ajuns doar sa stii si sa imbratisezi. sa ridici capul si sa nu tanjesti dupa inceput. sa treci de fiecare data cu bine prin jungla orasului si sa stii cum sa gasesti alinare intr-un pahar cu vin, sub o lumina seaca. e suficient sa mergi si indraznesc sa ridic la rang de privilegiu ranile pe care le vei obtine din aceasta calatorie.

ia-ti cu tine tabloul si pregateste-te sa pictezi peste el. stiu ca stii ca te va surprinde momentul in care vei desena frunze copacilor morti de pe panza ta.

totul este doar un drum. acea scurtatura plina de buruieni, ciulini si urzici ce ne apropie mai mult de (re)nastere spirituala.

ustura mintea la gandul ca obtinerea unui trup din parinti iubitori e doar metastaza lenta a sufletului. nasterea e moarte. viata e spital. tu cauta-ti medicamentele...

uman simplificat (1)

Mereu trebuie sa existe un el si o ea. Asta pentru ca “el si ea” e singurul scop divin-tangibil de catre om. Durerea trebuie definita pentru ca nu chinuie doar sufletul, ci si mintea, iar mintea e slaba si se pierde in cuvinte. Placerea, fericirea, nu le definim decat atunci cand le depasim. Omul e slab in fata sentimentelor si se poate darui starilor placute, dar nu vrea sa se predea in fata chinului spiritual.

A pierde pe cineva e o greseala. Nu am avut niciodata pe nimeni. Iluzia detinerii unei persoane sau, mai mult, iluzia reciprocitatii e doar argumentul pe care l-am creat pentru a justifica prezenta aceluia. Argument creat si hranit de o societate fara scrupule, fara mila, fara sentiment, fara SUFLET. Doar o sintagma rationala agatata de un sentiment frumos. Nu am pierdut, ci nu am avut. A fost, iar acum nu mai e. Am gustat delicatesuri si am presupus ca meniul va fi mereu acelasi.

Nu am pierdut, repet si subliniez cu unghiile pe o piele fina tocmai ca sa demonstrez durerea, in antiteza ei fina cu suferinta. Durerea e acolo mereu, suferinta nu trebuie sa fie. Suferinta deriva din a nu intelege, durerea din a cunoaste. Iar cand ai ramas fara, ai cunoscut cu adevarat. Iar cand ai trait, ai inteles.

Exista un tip de fericire nascuta din linistea cunoasterii. Danseaza impleticit cu durerea si, de multe ori e parasita la finalul noptii. Daca omul ar fi capabil sa priveasca rasaritul fara a-si parasi acea parte a sinelui, atunci ar cunoaste linistea.

Iar pentru ca tipul acela de fericire utopic e ceva ce incearca prea putini oameni, apare masca dubla. De asta, dar si pentru ca suferinta de a fi trait nu e o haina purtabila ziua. Ai trait, dar acum nu mai ai nimic. Nu mai simti si tocmai de asta singura varianta ramane argumentarea. O dezbatere continua desfasurata in mintea ta si in realitatea ta.

Gandul ce precede sentimentul este intotdeauna chinuitor si ambiguu. Cuvintele care pornesc de la trecut nu pot fi utile decat pentru un pas in plus in cautarea de sine, cautarea unui sens.

Adevarata durere este lipsa unui prezent care sa justifice incercarea de a emite judecati de valoare asupra sensului existentei umane. Adevarata durere este de fapt imposibilitatea de a transforma trecutul in prezent. Trecutul regretat are valoare doar la nivelul existentei actuale fiind reflectat prin prisma experientei personale.

Si totusi ducem lipsa unor oameni, unor idei impartasite si a unor sentimente ce devenisera crezul nostru de zi cu zi. De ce? Pentru ca iubim. Nu e nimic mai simplu decat iubirea si nu e nimic ce poate genera mai multa confuzie decat acest sentiment.

A simti o perpetua lipsa a unor persoane in viata ta, a-ti admira cicatricile lasate de ei doar pentru a-ti aminti, a te framanta cu intrebarea “de ce?” si a-ti dori mereu prezenta lor asa cum a fost candva inseamna a iubi.

Sa iubesti nu e un chin. Sa nu poti sa-ti impartasesti iubirea inseamna suferinta. Sa nu iti accepti iubirea inseamna durere. Sa nu aiba cine sa-ti imbratiseze iubirea e tristete. De-asta nu uitam, de-asta nu vrem sa lasam sa treaca, de-asta ne gandim mereu la ei, de-asta ii regretam.

Ambiguitatea apare in acelasi context si e hranita de masca de fier pe care individul alege sa o poarte cu scopul de a se proteja de cele ce-au fost si-ar putea sa se repete mai sinistru, poate, decat la inceput. Masca de fier e o agresiune la adresa propriei persoane marind in fiecare moment posibilitatea de a nu ajunge sa te cunosti pe tine si sa iti gusti defectele. Mastile, in general, sunt o iluzie periculoasa ce ameninta printr-o materializare crunta in care personalitatea se metamorfozeaza. A purta o masca e doar un joc. Iar acest joc risca sa devina realitatea ta.

A te ascunde in spatele unei creatii pertinente din punct de vedere social ofera un sigur beneficiu – cel de a-ti permite sa cauti in continuare ceea ce ai plans atat de tragic atunci cand ai mirosit pentru prima oara izul funebru al vietii pamantesti.

Dar a nu se confunda scopul cu mijloacele. Masca ramane o iluzie a unui adapost, un pseudo-motiv ce mimeaza linistea.

Afectul si rationalul, intrepatrunderea dintre ele, sunt povara oricaruia doreste sa afle “de ce?”. Incercarea de a umple groapa dintre acestea doua consuma individul, iar argumentele rationale se anuleaza cu cele emotionale, iar astfel groapa nu se umple niciodata. Aceste doua capete ale fiintei umane au o singura regula: afect inainte de sentiment. Emotia poate fi justificata, dar argumentul nu poate fi simtit. Aici este greseala. Aici este raspunsul.

Autoconstientizarea este in sine drumul prin mocirla omeneasca. E logic sa fii murdar pe pamant. Dorinta de a te curata de noroi in timp ce te scalzi in acesta e ceea ce scoate individul din reziduurile de homo sapiens.

Iar asa ajungem la conceptul de evolutie care, daca si-ar atinge scopul final, intr-adevar ar inversa o scara a valorilor. Evolutia e, in definitiv, dezumanizarea in contextul puterii de a alege si de a intelege. Acceptarea iubirii in toate formele sale ca unica realitate a spiritului si a trupului.

Tangibilul celuilalt va inceta sa devina un scop pe care cu ardoare dorim sa-l atingem doar in contextul acceptarii complete a sinelui si a constientizarii absolute a individualitatii ca suma a gandurilor, faptelor, slabiciunilor si a puterii.

Omul nou nu va exista cel mai probabil niciodata. Singura speranta e renasterea individuala, recunoasterea sufletului si curatarea trupului de mocirla umana.

***un raspuns pentru "uman conceptualizat (part i)" - philosopheon***