Mereu trebuie sa existe un el si o ea. Asta pentru ca “el si
ea” e singurul scop divin-tangibil de catre om. Durerea trebuie definita pentru
ca nu chinuie doar sufletul, ci si mintea, iar mintea e slaba si se pierde in
cuvinte. Placerea, fericirea, nu le definim decat atunci cand le depasim. Omul
e slab in fata sentimentelor si se poate darui starilor placute, dar nu vrea sa
se predea in fata chinului spiritual.
A pierde pe cineva e o greseala. Nu am avut niciodata pe
nimeni. Iluzia detinerii unei persoane sau, mai mult, iluzia reciprocitatii e
doar argumentul pe care l-am creat pentru a justifica prezenta aceluia.
Argument creat si hranit de o societate fara scrupule, fara mila, fara
sentiment, fara SUFLET. Doar o sintagma rationala agatata de un sentiment
frumos. Nu am pierdut, ci nu am avut. A fost, iar acum nu mai e. Am gustat
delicatesuri si am presupus ca meniul va fi mereu acelasi.
Nu am pierdut, repet si subliniez cu unghiile pe o piele
fina tocmai ca sa demonstrez durerea, in antiteza ei fina cu suferinta. Durerea
e acolo mereu, suferinta nu trebuie sa fie. Suferinta deriva din a nu intelege,
durerea din a cunoaste. Iar cand ai ramas fara, ai cunoscut cu adevarat. Iar
cand ai trait, ai inteles.
Exista un tip de fericire nascuta din linistea cunoasterii.
Danseaza impleticit cu durerea si, de multe ori e parasita la finalul noptii.
Daca omul ar fi capabil sa priveasca rasaritul fara a-si parasi acea parte a
sinelui, atunci ar cunoaste linistea.
Iar pentru ca tipul acela de fericire utopic e ceva ce
incearca prea putini oameni, apare masca dubla. De asta, dar si pentru ca
suferinta de a fi trait nu e o haina purtabila ziua. Ai trait, dar acum nu mai
ai nimic. Nu mai simti si tocmai de asta singura varianta ramane argumentarea. O
dezbatere continua desfasurata in mintea ta si in realitatea ta.
Gandul ce precede sentimentul este intotdeauna chinuitor si
ambiguu. Cuvintele care pornesc de la trecut nu pot fi utile decat pentru un
pas in plus in cautarea de sine, cautarea unui sens.
Adevarata durere este lipsa unui prezent care sa justifice
incercarea de a emite judecati de valoare asupra sensului existentei umane.
Adevarata durere este de fapt imposibilitatea de a transforma trecutul in
prezent. Trecutul regretat are valoare doar la nivelul existentei actuale fiind
reflectat prin prisma experientei personale.
Si totusi ducem lipsa unor oameni, unor idei impartasite si
a unor sentimente ce devenisera crezul nostru de zi cu zi. De ce? Pentru ca
iubim. Nu e nimic mai simplu decat iubirea si nu e nimic ce poate genera mai
multa confuzie decat acest sentiment.
A simti o perpetua lipsa a unor persoane in viata ta, a-ti
admira cicatricile lasate de ei doar pentru a-ti aminti, a te framanta cu
intrebarea “de ce?” si a-ti dori mereu prezenta lor asa cum a fost candva
inseamna a iubi.
Sa iubesti nu e un chin. Sa nu poti sa-ti impartasesti
iubirea inseamna suferinta. Sa nu iti accepti iubirea inseamna durere. Sa nu
aiba cine sa-ti imbratiseze iubirea e tristete. De-asta nu uitam, de-asta nu vrem
sa lasam sa treaca, de-asta ne gandim mereu la ei, de-asta ii regretam.
Ambiguitatea apare in acelasi context si e hranita de masca
de fier pe care individul alege sa o poarte cu scopul de a se proteja de cele
ce-au fost si-ar putea sa se repete mai sinistru, poate, decat la inceput.
Masca de fier e o agresiune la adresa propriei persoane marind in fiecare
moment posibilitatea de a nu ajunge sa te cunosti pe tine si sa iti gusti
defectele. Mastile, in general, sunt o iluzie periculoasa ce ameninta printr-o
materializare crunta in care personalitatea se metamorfozeaza. A purta o masca
e doar un joc. Iar acest joc risca sa devina realitatea ta.
A te ascunde in spatele unei creatii pertinente din punct de
vedere social ofera un sigur beneficiu – cel de a-ti permite sa cauti in
continuare ceea ce ai plans atat de tragic atunci cand ai mirosit pentru prima
oara izul funebru al vietii pamantesti.
Dar a nu se confunda scopul cu mijloacele. Masca ramane o
iluzie a unui adapost, un pseudo-motiv ce mimeaza linistea.
Afectul si rationalul, intrepatrunderea dintre ele, sunt
povara oricaruia doreste sa afle “de ce?”. Incercarea de a umple groapa dintre
acestea doua consuma individul, iar argumentele rationale se anuleaza cu cele
emotionale, iar astfel groapa nu se umple niciodata. Aceste doua capete ale
fiintei umane au o singura regula: afect inainte de sentiment. Emotia poate fi
justificata, dar argumentul nu poate fi simtit. Aici este greseala. Aici este
raspunsul.
Autoconstientizarea este in sine drumul prin mocirla
omeneasca. E logic sa fii murdar pe pamant. Dorinta de a te curata de noroi in
timp ce te scalzi in acesta e ceea ce scoate individul din reziduurile de homo
sapiens.
Iar asa ajungem la conceptul de evolutie care, daca si-ar
atinge scopul final, intr-adevar ar inversa o scara a valorilor. Evolutia e, in
definitiv, dezumanizarea in contextul puterii de a alege si de a intelege.
Acceptarea iubirii in toate formele sale ca unica realitate a spiritului si a
trupului.
Tangibilul celuilalt va inceta sa devina un scop pe care cu
ardoare dorim sa-l atingem doar in contextul acceptarii complete a sinelui si a
constientizarii absolute a individualitatii ca suma a gandurilor, faptelor,
slabiciunilor si a puterii.
Omul nou nu va exista cel mai probabil niciodata. Singura
speranta e renasterea individuala, recunoasterea sufletului si curatarea
trupului de mocirla umana.
***un raspuns pentru "uman conceptualizat (part i)" - philosopheon***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu