Binele din linistea suprema

"Sa fii buna!", mi-a zis, iar apoi a inceput sa se zbata in niste spasme isterice. Din gura ii curgea un lichid alb ca spuma marii. Bratele si picioarele ii sareau intr-un ritm nepriceput, in directii diferite, de parca ar fi dansat ceva abstract. Nu mai era el, iar eu asteptam doar sa se termine. Acum nu mai era nicio sansa. Se incapatanase intr-un fel sa si le consume pe toate.

Nu simteam nimic, nu gandeam nimic. Ma sincronizasem, cumva, cu acele convulsii, adaugandu-le ritm prin repetitia "Sa fii buna!", "Sa fii buna!", "Sa fii buna!", "Sa fii...". Am trait o viata acolo. Am pendulat atat timp intre bine si rau... M-am ratacit in paradoxul fapta-gand pana m-am epuizat.

Am obosit. Se terminase totul. Acum era bun. Se lepadase de trupul care-l tinuse incatusat aproape 50 de ani.

Imi placea asa. Nu imi parea rau deloc. Linistea suprema parea atat de dulce incat as fi gustat pe loc din ea. Dar nu am facut asta. M-am tratat zi de zi cu nelinistea de a nu fi, cumva, rea.

***

Iar acum, de ziua mea, am de gand sa fiu buna. Ai mei 50 de ani se sfarsesc acum, aici, fara spasme diavolesti si sfaturi.

Sunt singura, dar sunt numai buna de gustat din linistea suprema.