24 sept. 2011

The endless story of the devil of hope



“Sunt doar doua feluri de persoane: cele care isi doresc mai mult, mereu si cele care se bucura de ceea ce au.”, se gandea in timp ce facea un slalom automatizat printre lumea grabita de pe trotuar.

Daca ar fi stiut unde sa mearga, atunci probabil ca mintea sa nu ar mai fi umblat prin mlastini periculoase ale gasirii unui sens. Stia ca are variante. Ar fi putut sa sune pe cineva sau sa se duca acasa. Ar fi putut chiar sa se duca intr-un bar si sa-i spuna unui necunoscut ca de fapt se stiu de mult timp. Dar nehotararea e o boala grea care te inghite putin cate putin, pana cand din tine ramane doar umbra unor preferinte.

In jur tot felul de regrete se invarteau ametitor intr-o miscare browniana. Ar fi putut sa faca atat de multe, dar niciodata nu a reusit. Se scurse inca un pic pe asfaltul murdar si mai puse o foaie in dosarul cu nemultumiri. Stransese ceva documentatie. Stia prea bine unde greseste si unde ar putea schimba ceva. Avea o harta exacta a sa si a lumii inconjuratoare.

In dreapta sa se tara greoi apa verde si plina de mazga a unui rau ce ar fi putut fi frumos. Se simtea precum apa aia la care oricui i-ar fi fost greu s-o priveasca mai mult de o secunda. Cu fiecare pas aduna furie. De ce nu a putut? Oare nu si-a dorit destul de mult? De ce slabiciunea i-a fost brand in fata atator persoane? Poate ca pur si simplu s-a supraevaluat. Poate ca e normal sa ii fie scarba de sine, ca rezultat a ceea ce a crezut ca e si ceea ce a facut cu viata sa pana in momentul de fata.

Aproape ca rosti cu voce tare: “Ah, si daca totul ar fi atat de simplu. Daca as putea doar sa cred ca sunt o persoana oribila, intr-o lume gretoasa, atunci poate as avea sansa de a invata sa traiesc asa”. Insa gandurile hartuiau cu nesimtire acea fiinta de langa raul putred. Isi dadea seama ca nu are motive sa se simta asa. Ca viata e frumoasa si trebuie traita. Raul acela de langa el a fost candva curat si cu siguranta va fi asa din nou, candva. Lipsa de recunostinta, nemultumire, slabiciune. Nimic - dar absolut nimic - nu era batut in cuie.

Obosi, iar un murmur putin deranjant ocupa locul gandurilor chinuitoare. Merse mult asa, cu privirea la asfaltul murdar, fara sa indrazneasca, fara sa isi doreasca sa priveasca mazga verde a raului ce odata a fost frumos. A lasat dare de furie in urma sa. Doar o pata in plus pe trotuar.

Cand a ajuns, nu mai avea nimic. Nici furie, nici ganduri. Mai fusese aici. De multe, multe ori. Isi amintea perfect cum isi carase de atatea ori membrele grele din acel punct pana acasa, in patul sau. Somn. “Somnul rezolva multe.”. Adevarul e ca un somn bun sterge multe. Te trezesti un alt om, constiinta se simte bine dupa o pauza.

Aici… aici. Fix in locul asta visase ca invata sa zboare pe muzica de Pink Floyd, langa o prezenta care, asa cum o privea acum, fusese cel mai bun medicament impotriva propriilor sale abcese mentale.

Dandu-si seama ce pierduse, simti cum sangele incepe sa-i pulseze violent in cap. O forta din sinea sa era gata sa izbucneasca. Dar nu se intampla nimic. Statea fara sa se miste, gata sa explodeze. Scoase tremurand dosarul si-l arunca in apa curata si mare din fata sa. Foile se imprastiau, cerneala se intindea, iar toate acele cuvinte mureau. Harta sa se dizolva si nu-i parea rau.

Incepu sa scape de haine. O ultima baie ar trebui sa fie comfortabila, Ce bine ca nu stia sa inoate. Asa totul era simplu.

Pe cand isi aprindea o ultima tigara, a auzit pasi. O prezenta usor trista isi facu aparitia si ceru un foc. Poate ca planul ar fi fost indeplinit, daca acea persoana n-ar fi zambit cand a intrebat “Esti ok?”.

Doar ca acel zambet si gustul atentiei primite gratuit a schimbat totul. Totul a generat un zambet si o nedumerire dulceaga a celui care tocmai isi aprinse prima tigara dupa aceea care ar fi trebuit sa fie ultima.

Pe masura ce prezenta usor trista se indeparta cu pasi molcomi, fumul iesea impletit cu arome de speranta din plamanii persoanei care voia sa-si incheie viata intr-o apa curata, in locul in care visase ca o sa invete sa zboare, pe muzica de Pink Floyd, langa acel medicament perfect pentru abcesele propriului sine.

Hunger hurts, but starving works, when it costs too much to love, fredona punand capul pe perna, in patul sau, pregatindu-se sa-si odihneasca constiinta ametita de drogul primit dupa atat de mult timp…


  





*** Speranta e e doar un drog de care suntem cu totii dependenti. Daca nu ne luam doza, intram in sevraj. Ne descompunem si ne schimonosim in fata celor mai simple lucruri. Iar cand nu avem speranta, ne multumim cu orice ii seamana. Precum alcoolicii care beau parfum in loc de vodka.***


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu