Falsele relatii & egoismul

Cea mai grea povara a sufletului e sa ofere din nou libertatea celui ce ar putea fi.


......................


In ultimul timp, mi-a fost dat "privilegiul" de a observa in jurul meu tot felul de relatii dezechilibrate. De la parteneriate, la "noi ne iubim", la friends with benefits si pana la "este al meu/a mea!", majoritatea presupuneau ca una dintre partile implicate sa tina cu dintii de respectiva persoana. Nimic rau pana aici - si asa ar fi si ramas - daca acea parte incapatanata n-ar fi recunoscut la un moment dat lipsa de interes fata de cel pe care il tine langa sine.


Fix in acest moment a intervenit nedumerirea mea: pai cum? esti cu X, dar tu iti doresti altceva? Nu prea iti place de X si observi ca nu va prea intelegeti, dar preferi sa il tii acolo... pentru ca asa vrei tu?


Atat direct, cat si indirect, raspunsul la nedumerirea mea a fost: "Da. Nu e X pentru mine, dar decat sa raman din nou singur/singura...". Sau, o alta varianta: "Mneah, nu e pentru mine, dar daca X a vrut o relatie, atunci am zis <<Hai sa-ncerc!>>. Intre timp, ia uite-l/o pe Y de-acolo - nu-i asa ca e dragut/a?".


Binenteles, tin sa mentionez ca, in fiecare dintre acele situatii, X este implicat emotional, sau macar crede cu tarie asta :)


Din seria asta de experiente imi vine destul de usor sa deduc ca sentimentul de a fi singur (a se citi "necuplat") este unul dintre cei mai mari monstri de sub patul adultilor.


Cand iubesti (cu adevarat) e simplu: ceea ce iti doresti mai presus de fiinta ta e fericirea celuilalt. Nu exista loc de egoism. A iubi hraneste orice nevoie, chiar si pe cele ce deriva din egocentrism.


Dar daca nu iubesti, atunci cum poti pune la loc de cinste bunastarea aceluia de langa tine? Cum ar fi posibil sa-ti calci in picioare placerea si confortul unui sprijin?


Chiar daca sprijinul nu este unul real, adevarul este ca acel X de langa tine, precum si problemele infruntate impreuna iti dau senzatia ca ai sansa la iubire, la cuplu sau macar la a nu fi singur. Cu alte cuvinte, prezenta lui X, pentru care nu simti nimic, devine punct de sprijin psihologic, anulandu-ti sau diminuandu-ti temeri precum "Dar daca voi ramane singur/a? Daca este ceva in neregula cu mine? etc."


Deci tu il ai pe X langa tine, dar te gandesti doar la persoana ta. Nu prea iti trece prin cap ca ii rapesti, poate, o sansa de a intelege ca tu nu esti "the one". Sau sansa de a intalni pe altcineva. Sau "etc si-asa mai departe" - recunoaste - te gandesti la tine si la sansele tale, la stare ta. La tine.


Boala grea egoismul. La fel ca oftica si invidia: iti macina partile vitale fara ca tu sa-ti dai seama.


Frica de a fi singur depaseste credinta ca ai putea intalni pe "cineva".


Asa se fac copiii - din frica si rationalitate - teama de a oferi ceva in detrimentul sinelui. Dar oare gestul in sine, cel de a te hrani cu simpla  posibilitate de a fi a celuilalt... nu este, cumva, tot in detrimentul celui ce alege sa procedeze astfel?


Falsul sprijin/punct de reper pe care il castigi dintr-o astfel de relatie in care nu esti implicat emotional, dar alegi s-o tii acolo, nu face decat sa te departeze de realitate. Iar la final, daca nu-ti vei intalni "cineva-ul", tot singur/a te vei simti.


Deci de ce te-ai minti pe tine insuti ca X iti aduce alinare?


......................


In loc de concluzie la cele observate, revin la o veche idee de-a mea: nu este altruismul acel egoism pe care ni-l dorim toti, de fapt?