Negocierea fericirii

Nu multi au sansa de a trai un inceput promitator, iar atunci le ramane sa spere ca vreodata, in mijlocul frumusetii unui lucru nou, vor intalni continuitatea placerii.

Se intampla ca nevoia de siguranta a unui om sa infloreasca sub promisiunea entuziasmului. Uneori piere, lasand amar in urma, dar alteori e incununata de argumente – hrana cea mai de pret a omului educat. Iar cand placerea vine la pachet cu promisiuni pertinente, cine ar putea-o nega?

Inchipuie-ti situatia ideala, cu cateva provocari depasibile prin incantarea initiala – vei promite cu tot sufletul ca vei face tot ce-ti sta in putinta pentru a nu pierde fericirea.

Va parea mai presus de toate – logic. Iar astfel frica va disparea facand loc pentru ceea ce multi isi doresc a fi iubire.

Eforturile vor fi naturale. Vei intelege absolut tot si vei vrea sa fii un om mai bun pentru a intampina complexitatea vietii cu zambetul pe buze, indifferent de cate-un gust amar lasat pe ici pe colo.

Te vei vinde compromisului din motive hedoniste si vei cauta rasplata dupa fiecare sacrificiu de sine.

Vei crede ca asta e fericirea si te vei imbata cu schimbul continuu dintre bine si rau, crezand ca binele e intotdeauna mai mult.

Vei uita ca ai fost o data doar un om si vei fi multumit ca faci parte dintr-o entitate.

Te vei hrani cu voluptate si vei pretinde ca-ti cunosti mai bine lumea decat oricand. Mai bine decat altii. Mai bine decat toti. Cel mai bine.

Vei ajunge sa crezi ca ai gasit raspunsurile si ca esti in masura a le spune si altora cum sa faca la fel. Vei vrea sa le spui tuturor. Vei insista sa te asculte si te vei supara cand te vor contrazice.

O sa duci o lupta impotriva lumii inconjuratoare si impotriva lumii tale, fara sa-ti dai seama.

Te vei trezi, uneori, in lumea ta reala, dar te va speria atat de tare incat vei fugi catre fostul tau entuziasm incununat cu argumente.

Si tot asa, vei pendula intre lumea la care ai visat si lumea reala, care aspira la un vis conturat atent de catre tine, pentru tine.

Vei obosi sa incerci sa-ncerci sa-i convingi pe ceilalti de realitatea paradisului tau.

Isi va face loc indoiala.

Iar apoi vei negocia.

Se vor imparti defectele.

Se vor striga in gura mare sperantele.

Se va cauta entuziasmul dintre argumente precum acul din carul cu fan.

Se va strange din dinti la perspective sceptice.

Se va nega nefericirea.

Se va arunca vina ce va cadea, pana la urma, asupra tuturor, desi fiecare o va simti doar sufland in ceafa sa.

Treptat, se vor inabusi sperantele si-si vor face loc dorintele, pana cand soaptele invinovatirii vor tacea.

Dintre cei care au trecut prin asa ceva, nu multi isi vor mai aminti sa spere, iar putini vor mai crede in continuitatea placerii, dar poate unii vor izbuti sa gaseasca voluptatea perpetua a daruirii.


 

nu mai sunt, by absenceofone

M-am trezit intr-o dimineata de noiembrie si nu m-am mai gasit. M-am cautat in toata camera dar nu eram. Pasii mi-au purtat picioarele reci in bucatarie. Dar nici acolo nu eram. Doar pisica pe un scaun, se incalzea la aragazul pe care fierbea cafeaua. M-am inapoiat. Sa gasesc o oglinda, sa ma vad, poate totusi mai sunt eu.

Pe hol simt o umbra masiva care ma urmareste. Pentru moment nu ma pot ocupa de-o umbra. Eu ma caut, nu am timp.

Ma opresc la baie dar mi-e teama de oglinda ca de-un drac infierbantat si dur. Nu pot sa cred ca mi-e teama de-o oglinda. Prietena zilnica care-mi spune mereu cate de bine arat, ce chip luminat am, cat de tanara sunt (inca). Astazi imi este teama de ea ca de moarte. De fapt comparatia este prosteasca; teama de moarte m-a parasit acum o vreme.

Strang din dinti si ma arunc in gol. Deschid demna usa alba de la baie. O alta pisica-mi zbugheste printre picioare. Saraca de ea, am uitat-o inchisa aseara. Intru ca sa ma gasesc.

Dar nu sunt. Ma uit in oglinda si nu’s eu. E doar o fata mirata-i de propria-i prezenta. Pe chip i se citeste o resemnare constanta si-o lacrima sta sa-i cada din ochiul stang. Nu mai e nimic ca inainte. Conflictul interior ce-o macina i-a aplicat o masca de cinism si detasare fata de toate bucuriille vietii, mai mari sau medii. Credinta-i atat de mica si insipida incat trebuie s-o cauti cu lupa in sufletul-i. Ma deprima si plec. Inchid usa dupa mine pentru ca asa e frumos (sa inchizi usa).

In continuare ma caut. Nu renunt asa usor la obiectivu-mi clar ce ma strange. Ma reintorc in camera in speranta ca m-am intors. Nimic. Acelasi spatiu lunatic. Soarele e acuma deja sus pe cer. Blocurile proaspat colorate emana o stare inoportuna de veselie casnica.

Ceva s-a intamplat. Eu nu mai sunt. Dar nici tu. Nu pot sa te sun, pentru ca nu-mi mai raspunzi zilele astea. Nu mai are cine sa-mi raspunda la “tata”. Nici carnetul de student nu mai este pe birou. Hartiile pe care-mi stau scrise cursurile sunt in pod. Sau la subsol.  Hainele colorate le-am dat la copii. Sarutarile tale altor fete. Momentan ei. Vocea ta ma face din ce in ce mai rar sa rad. Berea am lasat-o pe masa, s-a si incalzit. Placerile perverse si obiceiurile sexuale s-au transformat in filmele erotice ale strainilor din piata. Trenurile ce-au plecat au luat cu ele toate bagajele frumos facute. Tigarile au ars toate de mana unui sportiv imbracat in mov. Nici el nu stie ce-a facut. Vinul s-a transformat in apa.

Ma asez incetinel pe marginea patului. Sub pat, nimic. Doar monstrii si praf. Linistea dezolanta ma inconjoara ca o patura de iarna. Chiar si gandurile mi-au tacut. Macar respiratia nu m-a parasit. Asta era! Continui sa respir adanc si sa privesc cerul. Aici nu mai e nimic. Trebuie sa plec, sa ma misc. Corpul e facut sa te poarte.

Si al meu ma poarta catre usa. O deschid si-o inchid la loc. Trec prin acelasi hol anost pe care l-am parcurs si mai devreme. Neschimbat si straniu. Imi iau la revedere de la el si de la casa. Nicio prezenta nu ma tine in loc. Ma opresc in holul de la intrare si ma uit in oglinda de aici. Aceeasi fata mirata. Ii arunc o ultima privire serioasa. Ii intorc spatele si plec. Inchizand usa, ca de obicei.

unique obsession

i only stick with you 
because there are no others

i press my nails, covered in glue, to the thin, watery lines which embrace your body as the sun is drowning in the eye of a lake.

the glue never dries and you're never going anywhere. but you surely move a lot, making it impossible for me to test the likelihood of my craving.

as i hope for the liquid to petrify and take me forever to the land where we shouldn't be apart, the night cedes once more, and the alarm clock is ringing shameless. the first cigarette of the day is staring with contempt straight into my eyes. my fingers hurt and near some petty stains, my bedsheet seems to have been shred by ten little angry rats.

and it's gone. the night, your imperfections, the lust with anger clothing, my anguish and my struggle crushed underneath your smile... it's just me and the restless caffeine trying to send into exile the lingering alcohol in my blood.

i'm good. and i'm probably wrong.

but i'm getting better as the clock ticks away those 20 minutes in the morning that help me understand that i'm still human.

actually, i'm quite well. i've got things to do. i do remember that a shower seemed appealing at a certain moment and my blue dress should hide all the mistakes my body made while growing up.

i step into the bathtub. as the water pours on me, i glance at the perfumed liquid that creeps between my fingers, alike your extension that slinked away from my skin and ended up drying on my bedsheets... alike a part of you - slipping vaguely from my reach.

but i'm fine in a way only you could understand. you're fine. one day we'll stop peeking at each other behind doors. we'll find out there is no use.

there is no "somebody", that's what your hands whispered to me before i fell asleep.

there is none. there's only one. there's no other one.

i gaze at my wrapped body in the hallway mirror and i visualize the rapture my blue dress hides underneath it's fabric.

"only you could see it too" - i say to myself as i insert the car key into the ignition, remembering more than it's proper about last night.

as the engine runs getting me closer to my dull responsabilities, lustful detailes stubbornly tangle my thoughts.

before i know it, the shades of grey converge into the deepest black.

i think... i would like to meet another one. i'd like to do that while trying to glue my hands to your slippery skin again... and again... and...

Gramajoara, by absenceofone

Nu. Nu din nou. Nu te-ai pisat inca o data pe mine. Alta gramajoara alaturi de celelalte. Si uite asa se construiste un camp plin cu gramajoare de cartite. Cartite care sapa si sapa si tot sapa pana nu dau de apa. Se mai poticnesc si ele din cand in cand, dar sapa in mod constant.

Doamne, cat as scrie acuma sa dau tot afara de mine. De ce nu putem sa vomitam cand vrem? Societatea nu-ti permite asta si-ti condamna gestul ca pe ceva nedorit, inoportun. Iar eu as vrea sa ma spal, sa dau toata mizeria jos si afara, prelingandu-se pe trupu-mi tanar. Un roman-fluviu as scrie. Ca la bac. Cu mii de ganduri si dorinte neimplinite amestecate cu liste infinite fara rost.

Cuvintele se incalcesc in mine si nu ma lasa sa ma exprim verbal. Ma strang tare ca intr-o plasa de paienjeni. Si daca vorbesc, tu nu-mi zici sa tac. Ma faci sa tac. Atat de trista aceasta risipa de energie si de pierdere de vlaga si de zambet...

Mie inainte imi placeau zambetele si soarele. Ma bucuram cand vedeam copiii pe strada. Si zambeam la copii. Se pare ca toate muierile fac asemenea. Deci nu-mi pot afirma unicitatea in fata nimanui. Sunt doar o EA. Dar inainte zambeam si asta ma nedumereste pe mine. Unde-mi este zambetul si toate culorile din jurul meu pe care odata le percepeam? Sunt colorblind, asa cum zice cantecul. Tu, pune de-o cafea si fa-mi un ou tare, tare, imi este de ajuns. Sunt satula.

Incearca tu sa scrii cand ti-e inima plina. Vrei doar sa te zbenghui si sa fii acolo. Halal mersul pe dealuri. Urci si cobori, apoi iara urci si cobori. Si mai si vrei sa pleci intre timp. Nimeni nu-mi va putea stinge setea de plecat, de “du-ma acolo”, “hai cu mine”, te rog, ma sting, hai sa plecam impreuna. Si tu si ea. Si noi si ei. Hai cu totii departe. Sa o luam de la capat. Si cu timpul si cu locul.

Sa fie o gradina verde si-un leagan de copil intr-o curte de munte departe in tara. Si eu la varsta in care imi permiteam sa nu port sutien si sa ma afisez la bustul gol pe plaja. Refa-mi siguranta aia, solidifica-mi increderea in lume si-n mine. Nu-mi sterge lacrima ce-mi umezeste obrazul si camesa, la un moment dat n-o s-o mai am nici pe aia. Nici stransul din dinti si pumnul strans. Nimic.

zambet pitic, by absenceofone

De fapt nu am chef sa scriu. De ce sa stii tu ce-I in mine? In inima-mi ciuruita, in sufletul esuat si-n mintea ravasita.

Linistea ma invaluie ca si intunericul stradal. O liniste stupida si inoportuna s-a asternut usor, usor. Iar in partea dreapta a buzelor mi-a aparut un zambet mic cat un pitic. Ce face piticul? Se intreaba multi.

Piticul. Ce ai tu, omule? Zambetul se fastacii. Eu nu’s om. Eh, dar cum nu. Eu te cunosc pe tine.

Eu cred ca nimeni nu ma cunoaste pe mine. Toti cred ca ma stiu, ca-mi sunt aproape, dar nu este asa. Eu nu’s om. Piticul rase-n barba deasa.

Esti un aiurit si-un naiv. Nu te mai uita atat de mult pe cer.  Pasarile zboara. E in firea lucrurilor. Natural ca si padurea. Zambetul se schimonosi.

Esti un impertinent! Cum iti permiti sa faci asemenea afirmatii fara sa cunosti miezul situatiei? 

Fara sa stii nimic despre mine? Piticul se indrepta.

Te-ai nascut copil si copil vei sfarsi. Vei muri intr-o baie incipienta de culori. Te vei forta sa intelegi o sumedenie de lucruri, dar vei sfarsi la fel de nestiutor ca la inceputul inceputurilor. 

Trebuie sa lasi apa sa curga. Zambetul se intrista.

Tu chiar nu stii nimic.

Nu am afirmat niciodata ca stiu.

Atunci de ce ai venit aici cu lectii la mine? Nu mie trebuie sa mi le predai. Du-te in lumea larga, pe carari si drumuri si vapoare. Si te rog sa bati la alte usi. Piticul isi sterse zambetul.

O sa plec.

Pleaca! Pleaca si tu ca ceilalti oameni.

Acum o sa plec. E o simpla chestiune de timp. Zambetul intreba.

Dar de ce ai venit?

Din cauza unui om. Sau datorita. Tu alegi. Esti liber. 

alt vis, by absenceofone

Am visat cum iti spuneam ca te iubesc. Eram intr-o cafenea, priveam pe fereastra inalta. Multimea linistita se dispara pe strazile centrului vechi, care incotro, spre o refulare sau o cautare. Era cald la noi. Si bine. Strazile musteau de aglomeratia picioarelor in cautare. Privirea jos. Fusta mea neagra si blugii tai. Privirea sus. Golul si preaplinul din ochii tai. Langa noi trei cupluri. Unii imbracati in verde. 
Ea ii cauta insetata privirea si parca o aud spunandu-i cu un entuziasm venit din copilarie: “Maine plecam la munte. Stii, nu? O sa mergem acolo unde iti place tie.” El cu gandul departe, la anii cand nu avea griji si totul se invartea in jurul prospetimii sufletului sau. Un zambet trist care mi-a dat fiori. Pentru ca stiu si simt. 
Alti ei. Sau poate alti noi? El ii atinge usor mana miscatoare, ce nu vrea sa stea locului. Din prea plin se nasc monstrii si cavitati. Tu nu vrei sa cazi in groapa mea, nu-I asa, iubire? Ea, cu o privire vie, atat de vie, ochii-i se misca nevrotic. De ce nu stai aici cu mine? “Eu as vrea sa plec departe. Nu stiu, nu-mi mai place aici. Nu vezi si tu cate s-au schimbat in centrul asta vechi. Cand eram eu mai mica era mai colorat. Eu vreau sa plec.”
Tu ce-ai zice daca ti-as zice ca te iubesc? Nu pot s-o las balta. Nu. Soarele ne mai ademenste pret de inca jumatate de ceas. Si eu as pleca. Dar asa as sta aici cu tine. Mana ta nu e rece si privirea ta e goala. Chipul tau vazut intr-o seara de primavara intr-un bar nesatul de oameni insetati. 
Ce rost are?
“Te iubesc”. Nu se mai intampla nimic. Ma pierd in golul tau. 

***publicat de absenceofone***

Falsele relatii & egoismul

Cea mai grea povara a sufletului e sa ofere din nou libertatea celui ce ar putea fi.


......................


In ultimul timp, mi-a fost dat "privilegiul" de a observa in jurul meu tot felul de relatii dezechilibrate. De la parteneriate, la "noi ne iubim", la friends with benefits si pana la "este al meu/a mea!", majoritatea presupuneau ca una dintre partile implicate sa tina cu dintii de respectiva persoana. Nimic rau pana aici - si asa ar fi si ramas - daca acea parte incapatanata n-ar fi recunoscut la un moment dat lipsa de interes fata de cel pe care il tine langa sine.


Fix in acest moment a intervenit nedumerirea mea: pai cum? esti cu X, dar tu iti doresti altceva? Nu prea iti place de X si observi ca nu va prea intelegeti, dar preferi sa il tii acolo... pentru ca asa vrei tu?


Atat direct, cat si indirect, raspunsul la nedumerirea mea a fost: "Da. Nu e X pentru mine, dar decat sa raman din nou singur/singura...". Sau, o alta varianta: "Mneah, nu e pentru mine, dar daca X a vrut o relatie, atunci am zis <<Hai sa-ncerc!>>. Intre timp, ia uite-l/o pe Y de-acolo - nu-i asa ca e dragut/a?".


Binenteles, tin sa mentionez ca, in fiecare dintre acele situatii, X este implicat emotional, sau macar crede cu tarie asta :)


Din seria asta de experiente imi vine destul de usor sa deduc ca sentimentul de a fi singur (a se citi "necuplat") este unul dintre cei mai mari monstri de sub patul adultilor.


Cand iubesti (cu adevarat) e simplu: ceea ce iti doresti mai presus de fiinta ta e fericirea celuilalt. Nu exista loc de egoism. A iubi hraneste orice nevoie, chiar si pe cele ce deriva din egocentrism.


Dar daca nu iubesti, atunci cum poti pune la loc de cinste bunastarea aceluia de langa tine? Cum ar fi posibil sa-ti calci in picioare placerea si confortul unui sprijin?


Chiar daca sprijinul nu este unul real, adevarul este ca acel X de langa tine, precum si problemele infruntate impreuna iti dau senzatia ca ai sansa la iubire, la cuplu sau macar la a nu fi singur. Cu alte cuvinte, prezenta lui X, pentru care nu simti nimic, devine punct de sprijin psihologic, anulandu-ti sau diminuandu-ti temeri precum "Dar daca voi ramane singur/a? Daca este ceva in neregula cu mine? etc."


Deci tu il ai pe X langa tine, dar te gandesti doar la persoana ta. Nu prea iti trece prin cap ca ii rapesti, poate, o sansa de a intelege ca tu nu esti "the one". Sau sansa de a intalni pe altcineva. Sau "etc si-asa mai departe" - recunoaste - te gandesti la tine si la sansele tale, la stare ta. La tine.


Boala grea egoismul. La fel ca oftica si invidia: iti macina partile vitale fara ca tu sa-ti dai seama.


Frica de a fi singur depaseste credinta ca ai putea intalni pe "cineva".


Asa se fac copiii - din frica si rationalitate - teama de a oferi ceva in detrimentul sinelui. Dar oare gestul in sine, cel de a te hrani cu simpla  posibilitate de a fi a celuilalt... nu este, cumva, tot in detrimentul celui ce alege sa procedeze astfel?


Falsul sprijin/punct de reper pe care il castigi dintr-o astfel de relatie in care nu esti implicat emotional, dar alegi s-o tii acolo, nu face decat sa te departeze de realitate. Iar la final, daca nu-ti vei intalni "cineva-ul", tot singur/a te vei simti.


Deci de ce te-ai minti pe tine insuti ca X iti aduce alinare?


......................


In loc de concluzie la cele observate, revin la o veche idee de-a mea: nu este altruismul acel egoism pe care ni-l dorim toti, de fapt?