Probabil că nu o să înţelegi nimic din următoarele rânduri. Aşa îmi place mie să scriu, aş scrie aşa despre orice, fie şi obiect ori fiinţă. It`s kind of a hobby to me. Trebuie să mă apuc serios să scriu ceea ce gândesc înainte să adorm. Mereu, când mă culc, îmi vin în minte chestii foarte super şi mereu zic că le ţin minte pentru dimineaţă. Alteori sunt atât de adormită încât nici nu apuc să iau telefonul să le notez. Starea aia e genială, de-a dreptul. Atunci îmi vin în cap cele mai tari idei. Păcat că le uit fix cum adorm.
Da... Ceva-ului fiecăruia dintre noi nici nu îi dăm nume. Îl ţinem numai ascuns şi doar în momente de slăbiciune îi zicem pe nume şi-l putem povesti şi altora. Dar acei – altcineva – sunt persoane atent alese.
Primul meu ceva a apărut la grădiniţa de la ţară. Şi pe scena căminului cultural. Starea care m-a cuprins atunci, mă mai vizitează şi azi. Şi e fix la fel.
Şi nu... ceva-ul meu nu e cineva. Şi, oricum, am mai multe. Şi au şi ei destule.
- Heeeeey..., tu ai ceva...!
- Normal că am ceva, cu asta mă hrănesc... de când aştept să mă întrebi şi să observi şi tu.
Sunt atâtea tipuri de ceva. Brr, măcar de-ar fi fost toate bune. Şi ce e greşit dacă definesc acum un alt ceva1 după propriul plac? Partea rea e că un ceva trece. Partea bună e că apare altul. Toate trec. Dar vreau să treacă odată cu mine, nu să rămân eu ca toanta în urmă.
Cred că habar nu ai că puteam ajunge desenator sau chitaristă cu mâna stângă dar n-a fost să fie şi-un alt ceva2 m-a ispitit să copiez cu mult curaj şi-am ajuns contabilă.
- Asta mai lipsea, să-mi miroasă a naftalină!
De ce mă compar eu cu alţii şi-mi dau seama că au ceva3 ce eu nu am? Şi mă mai şi oftic pe deasupra. Şi mă mai şi plâng...
- Nu mă mai presa... Că mă blochez! Deşi, cred că de aşa ceva am eu nevoie...
Ceva-ul te dă peste cap când te aştepţi mai puţin.
Noaptea e un sfetnic bun dar uituc!
Mda... Mi-e greu să vorbesc, să zic ce am pe suflet, să mă exprim, de FRICĂ să nu deranjeze ceea ce zic. Cu toate că aş fi îndreptăţită să acţionez în acel moment în care mi se întâmplă ceva anume care normal m-ar deranja.
Teama cea mai mare provine din spaima recunoscută, faţişă (faţă de mine) şi care mă nepărăseşte. Anume cea de singurătate, refuz şi nereprocitate*... În ceea ce-l priveşte pe partenerul meu.
Acea frică de nereprocitate atunci când mi-aş exprima cu adevărat tot ceea ce cred într-un anumit moment. Mi-e frică să nu mi se întoarcă spatele nu din cauza că aş suferi apoi, ci pur si simplu că s-ar adeveri teama de mai înainte, teamă care nu ţine de altă persoană ci de faptul că mi s-ar dovedi mie că s-a întâmplat ceea de ce mi-era ca o să se întâmple (ceva naşpa).
Înseamnă mult, de exemplu, plecarea la mare, să am o maşină a mea, puţin mai multă libertate, încredere şi suport.. ori o ieşire departe de casă. Chiar şi atunci mi-aduc aminte că nu ştiu de ce am eu parte de ceva aşa frumos şi ce-am făcut să merit asta.
Îmi provoc mie stres pe gratis. Unele lucruri trebuie luate ca atare. Analizate la rece şi cu calm. Nu ca o pasăre colibri, mereu în agitaţie. Nu să mă apuce ameţeli, stomacu` ori să am tensiune 9.
În timp ce scriam:
- Uite trei porumbei care mănâncă grăunţe la geamul lu` vecina. A apărut şi-al patrulea (porumbel).
- Mi-am adus aminte de jocul ala din liceu, cu maşinile şi cu umbra. :-|
* Asta e termenul Angelei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu